― Dar şi-a cerut scuze.
― N-a fost sincer. Însă celălalt gagiu, Joranum, ăla poate fi într-adevăr periculos. Dacă ar fi venit cu arme?
― Ce? Aici, în Universitate? În biroul meu? În nici un caz! Aici nu suntem în Billibotton. Şi, în plus, dacă ar fi încercat ceva, i-aş fi doborât pe amândoi odată. Fără probleme.
― Nu ştiu ce să zic, tată, spuse Raych privind neîncrezător. Ştii, vârsta...
― Opreşte-te, monstru nerecunoscător ce eşti! spuse Seldon ridicând un deget ameninţător. O să spui exact ce-mi spune maică-ta şi îmi ajunge cicăleala ei. Nu îmbătrânesc... sau, cel puţin, nu chiar atât de tare. În plus, te aveam împreună cu mine, iar tu eşti un Twister aproape la fel de bun ca şi mine.
Raych strâmbă din nas:
― Twistu' nu-i mare scofală!
(Da, nu avea nici un rost! Raych se auzi vorbind şi îşi dădu seama că, deşi ieşise de opt ani din mocirla din Dahl, încă nu reuşea să se controleze, folosind din când în când accentul dahlit care îl marcase cu putere ca pe un membru al clasei inferioare. Mai mult, era scund, şi din când în când se simţea de-a dreptul pipernicit... Dar avea mustaţă, şi nimeni nu îndrăznise să-i vorbească de două ori pe un ton dispreţuitor.)
― Ce-ai de gând să faci în privinţa lui Joranum?
― Nimic, deocamdată.
― Uite, tată, eu l-am văzut de vreo două ori pe Joranum la Holoviziunea Trantoriană. Ba chiar i-am înregistrat pe bandă unele discursuri... Toată lumea vorbeşte despre el, aşa că m-am gândit să văd şi eu ce are de zis. Şi, ştii, ceea ce spune are sens. Nu-mi place de el, nu am încredere în el, dar ceea ce spuse are un sens. Vrea ca toate sectoarele să aibă drepturi şi şanse egale... nu-i nimic rău în asta, nu-i aşa?
― Desigur. Toţi oamenii civilizaţi sunt de aceeaşi părere.
― Şi atunci, de ce nu avem treaba asta? Împăratul nu simte la fel? Demerzel?
― Împăratul şi Primul Ministru trebuie să se ocupe de un întreg Imperiu. Nu-şi pot concentra toate eforturile doar asupra Trantor-ului. Lui Joranum îi este uşor să vorbească despre egalitate. El nu are nici o responsabilitate. Însă dacă ar trebui să guverneze, ar descoperi că eforturile îi vor fi în mare parte diminuate de un Imperiu cu douăzeci şi cinci de milioane de planete. Mai mult, sectoarele îi vor pune mereu beţe în roate. Fiecare doreşte multă egalitate pentru sine... dar nu chiar atât de multă egalitate şi pentru ceilalţi. Spune-mi, Raych, crezi că lui Joranum i-ar trebui dată o şansă de a guverna, numai pentru a arăta ce poate face?
Raych ridică din umeri:
― Nu ştiu. Mă întreb şi eu. Dar dacă ar fi încercat să-ţi facă vreun rău, aş fi fost la gâtul lui înainte de a apuca să înainteze cu doi centimetri.
― Deci, loialitatea ta faţă de mine depăşeşte grija faţă de Imperiu.
― Sigur. Tu eşti tatăl meu.
Seldon îl privi cu drag pe Raych, dar în spatele acelei priviri simţi o undă de incertitudine. Cât de departe putea merge influenţa aproape hipnotică a lui Joranum?
9
Hari Seldon se lăsă pe spate în scaun. Spătarul se dădu înapoi permiţându-i o poziţie semi-culcată. Îşi puse mâinile sub cap, cu privirea pierdută. Respiraţia îi era de-abia perceptibilă.
Dors Venabili se afla în celălalt capăt al camerei. Proiectorul era oprit, iar microfilmele la locul lor. Trecuse printr-o perioadă foarte încărcată, în care îşi revizuise părerile despre Incidentul Florina din istoria timpurie a Trantor-ului. Acum îşi permitea câteva momente de calm, în care putea face speculaţii asupra gândurilor lui Seldon.
Psihoistoria, mai mult ca sigur. Probabil că îşi va petrece restul zilelor încercând să descopere vreo scurtătură pentru a ajunge la capătul acestei tehnici matematice semihaotice, va muri nevăzând-o definitivată şi, cu inima sfâşiată din cauza neîmplinirii, va lăsa această sarcină în seama altora (lui Amaryl, dacă nu cumva treaba asta îl va da şi pe el gata).
Şi totuşi, psihoistoria îi va da un sens vieţii. Va trăi mai mult dacă va fi preocupat în întregime de psihoistorie... iar asta o mulţumea. Ştia că într-o zi îl va pierde, şi descoperi că acest gând o tulbura puternic. La început, când avea o sarcină simplă, aceea de a-l proteja ― pe el şi ceea ce ştia el ― împotriva pericolelor, nu şi-ar fi imaginat că un asemenea gând ar putea-o tulbura.
De când devenise asta o problemă personală? Cum putea fi atât de intimă? Era ceva în legătură cu acest bărbat, ceva care o făcea să nu se simtă bine atunci când el nu era prin preajma ei. Chiar şi atunci când ştia că bărbatul este în siguranţă, deci ordinele adânc înrădăcinate în ea nu o determinau să acţioneze. Ce anume era? Siguranţa lui reprezenta singurul lucru asupra căruia i se ordonase să vegheze. Când şi cum se insinuase restul?
Vorbise despre asta cu Demerzel, mult timp înainte, atunci când sentimentul devenise de neconfundat.
El o privise cu seriozitate şi spusese: "Dors, tu eşti complexă, iar răspunsurile nu sunt simple. Au existat în viaţa mea câteva persoane a căror prezenţă mă făcea să gândesc mai uşor, să dau răspunsurile cu mai multă promptitudine. Am încercat să îmi explic uşurinţa reacţiilor în prezenţa lor şi dificultatea reacţiilor în momentul dispariţiei lor definitive, pentru a-mi da seama dacă pe ansamblu am câştigat sau am pierdut. Şi un lucru a devenit evident: plăcerea companiei lor a depăşit regretul dispariţiei lor. Deci, pe ansamblu, experienţa ta de acum reprezintă un avantaj."
Hari va muri odată şi-odată, gândi ea. Cu fiecare zi ce trece, moartea lui se apropie, iar eu nu trebuie să mă mai gândesc la asta.
Pentru a scăpa de gândul neplăcut, se hotărî în cele din urmă să-l întrerupă:
― La ce te gândeşti, Hari?
― Ce?
Seldon reuşi să-şi focalizeze privirea cu un aparent efort.
― La psihoistorie, bănuiesc, spuse ea. Probabil că iarăşi ai ajuns într-un punct mort.
― Nu, dragă. Nu mă gândeam deloc la aşa ceva.
Râse, pe neaşteptate:
― Vrei să ştii la ce mă gândeam?... La păr!
― La păr? Al cui păr?
― În momentul de faţă, la al tău. O privi cu drag.
― E ceva în neregulă cu el? întrebă Dors. Să-l vopsesc în altă culoare? Sau poate că, după atâţia ani, ar trebui să fie cărunt.
― Ei! Cine are nevoie de fire albe în părul tău... Dar asta m-a condus la alte lucruri. De exemplu, la Nishaya.
