― Nu. Depun eforturi pentru a atenua nemulţumirile şi a toci tăişul mesajului lui Joranum. Dacă nu aş fi depus aceste eforturi, probabil că acum aş fi fost deja dat afară din post. Dar ceea ce fac nu este suficient.

Seldon şovăi. În cele din urmă spuse:

― Cred că Joranum provine de fapt din Mycogen.

― Serios?

― Asta este părerea mea. M-am gândit că ne-am putea folosi de asta împotriva lui, însă nu îndrăznesc să dau frâu liber forţelor intoleranţei.

― Asta dovedeşte înţelepciune. Multe lucruri pot fi făcute, dar cu efecte secundare nedorite. Vezi tu, Hari, eu nu mă tem să părăsesc postul ― dacă aş putea găsi un succesor care să continue după aceleaşi principii ca şi mine pentru a reduce la maxim declinul. Pe de altă parte, dacă Joranum îmi succede, părerea mea este că acest lucru va fi fatal.

― Atunci, orice am face pentru a-l opri ar avea justificare.

― Nu chiar. Anarhia poate pune stăpânire pe Imperiu chiar dacă Joranum este distrus şi eu rămân. În consecinţă, nu trebuie să întreprind ceva care l-ar distruge pe Joranum şi mi-ar permite mie să-mi păstrez postul, decât dacă astfel ar putea fi împiedicată Prăbuşirea Imperiului. Încă nu am reuşit ceva care să-l distrugă pe Joranum şi să evite în acelaşi timp anarhia.

― Minimalism, şopti Seldon.

― Poftim?

― Dors mi-a explicat că eşti constrâns de minimalism.

― Într-adevăr.

― Deci, Daneel, vizita mea aici este un eşec.

― Adică ai venit aici pentru a căpăta încredere şi nu ai căpătat-o.

― Mă tem că da.

― Dar şi eu am dorit să te văd, tot pentru a căpăta încredere.

― De la mine?

― De la psihoistorie, care ar trebui să ne arate calea spre un viitor ceva mai luminos.

Seldon oftă adânc:

― Daneel, psihoistoria nu a ajuns în stadiul ăsta.

Primul Ministru îl privi cu gravitate:

― Hari, ai avut opt ani la dispoziţie.

― Chiar după opt, sau opt sute de ani, psihoistoria este posibil să nu ajungă în stadiul ăsta. Este o problemă căreia nu îi văd capătul.

― Nu mă aşteptam ca metoda să fi fost adusă la perfecţiune, spuse Demerzel, dar poate ai o schiţă, un schelet, un principiu după care te poţi ghida. Imperfect, poate, dar mai bun decât o presupunere la nimereală.

― Nu te pot ajuta mai mult decât aş fi putut-o face cu opt ani în urmă, spuse trist Seldon. Deci, iată care este problema: Tu trebuie să rămâi la putere iar Joranum trebuie eliminat astfel încât stabilitatea Imperiului să se menţină cât mai mult timp posibil, iar eu să am o şansă rezonabilă de a duce psihoistoria la bun sfârşit. Însă acest lucru nu se poate realiza decât dacă am psihoistoria. Aşa este?

― Aşa se pare, Hari.

― Atunci ne învârtim inutil într-un cerc, iar Imperiul va fi distrus.

― Numai dacă nu intervine cumva ceva neprevăzut. Numai dacă nu cumva ai tu grijă să se întâmple ceva neprevăzut.

― Eu? Cum aş putea, fără psihoistorie?

― Nu ştiu, Hari.

Seldon se ridică să plece... copleşit de desperare.

12

Câteva zile după aceea, Seldon îşi neglijă îndatoririle departamentale, lucrând la computer şi adunând date.

Nu erau multe computere capabile să prelucreze informaţiile primite zilnic din douăzeci şi cinci de milioane de lumi. Erau câteva în clădirile Imperiale, unde se dovedeau absolut necesare. Unele dintre capitalele mai mari din Provincii aveau şi ele asemenea computere, deşi majoritatea erau satisfăcute de hiperconectarea la Agenţia Centrală de Ştiri a Trantor-ului.

Un computer aflat la un important Departament de Matematică putea fi modificat, dacă era suficient de evoluat, şi transformat într-o sursă de ştiri independentă. Hari Seldon chiar asta făcuse cu computerul său. La urma urmelor, îi era necesar în cercetarea sa psihoistoricâ, deşi computerul fusese achiziţionat invocându-se alte motive.

În mod ideal, computerul trebuia să raporteze orice eveniment care ieşea din sfera obişnuitului, pe oricare lume a Imperiului. O lumină de avertizare, codificată şi discretă, ieşea atunci în evidenţă şi Seldon o putea descoperi cu uşurinţă. Însă rareori apărea o astfel de lumină, pentru că definiţia pentru evenimentul "care ieşea din sfera obişnuitului" era puternic restrictivă şi se limita la transformări rare, la scară mare.

Altfel, ar fi trebuit să suni în diferite lumi la întâmplare ― nu în toate cele douăzeci şi cinci de milioane, desigur, dar măcar în câteva zeci. Asta era o sarcină descurajantă şi chiar epuizantă, pentru că nu existau lumi care să nu-şi aibă relativ minorele catastrofe zilnice. O erupţie vulcanică aici, o inundaţie acolo, un colaps economic şi, desigur, revolte. În ultima mie de ani nu existase zi în care să nu se fi produs revolte în cel puţin o sută de lumi diferite.

Normal, astfel de lucruri nu trebuiau luate în seamă. Nu avea rost să-ţi faci probleme din cauza revoltelor, nici din cauza erupţiilor vulcanice, întrucât ambele reprezentau lucruri constante în lumile locuite. Dimpotrivă, dacă trecea o zi în care să nu se fi raportat o revoltă undeva, acesta era un semn că se întâmpla ceva atât de neobişnuit încât era cazul să te cuprindă îngrijorarea.

Îngrijorarea era un lucru pe care Seldon nu reuşea să-l simtă. Provinciile, cu toate dezordinile şi nenorocirile, erau ca un mare ocean într-o zi calmă: valuri line şi deloc înalte ― însă nimic mai mult. Nu găsi nici o dovadă cum că situaţia generală indica clar un declin în ultimii opt ani, sau chiar optzeci de ani. Şi totuşi Demerzel a spus că declinul era în plin proces, iar el punea zilnic degetul pe pulsul Imperiului, simţindu-l într-o manieră pe care Seldon nu era capabil să o imite ― poate doar atunci când va avea la dispoziţie puterea îndrumătoare a psihoistoriei.

S-ar putea ca declinul să fie atât de lent încât să nu se observe decât atunci când va atinge un punct crucial ― asemănător unei case care îmbătrâneşte încetul cu încetul şi se deteriorează, nearătând vreun semn al deteriorării până când, într-o noapte, acoperişul se prăbuşeşte.

Când se va prăbuşi acoperişul? Asta era problema, iar Seldon nu avea nici un răspuns la ea.

Din când în când, Seldon investiga însuşi Trantor-ul. Aici, ştirile erau întotdeauna mult mai importante. În primul rând, Trantor-ul, cu cele patruzeci de miliarde de locuitori, era cea mai populată lume din galaxie. În al doilea rând, cele opt sute de sectoare ale sale formau ele însele un mini-Imperiu. În al treilea rând, erau de urmărit plictisitoarele schimbări în funcţiile guvernului şi acţiunile familiei Imperiale.

Însă ceea ce îi sări lui Seldon în ochi ţinea de Sectorul Dahl. În alegerile pentru Consiliul Sectorului Dahl câştigaseră şi cinci Joranumiţi. Era pentru prima oară, spunea comentariul, când Joranumiţii puseseră mâna pe funcţii administrative.

Nimic de mirare! Joranumiţii aveau o adevărată fortăreaţă aici, în Sectorul Dahl, mai mult decât în oricare alt sector. Dar Seldon îl consideră drept un indiciu îngrijorător referitor la ascensiunea demagogului. Înregistră acel reportaj pe un micro-cip şi îl luă cu el acasă, seara.

Când îşi făcu intrarea, Raych ridică privirea din computer şi simţi nevoia să se explice:

― O ajut pe mama la un material de care are nevoie.

― Dar cu lucrarea ta, ce se întâmplă?

― Am terminat-o.

― Bun... Acum uită-te la ăsta.

Îi arătă lui Raych cip-ul, înainte de a-l introduce în microproiector.