Deschise ochii şi spuse:
― De ce, Hari?
― De ce ce, dragă?
― De ce să pretindă că nu vine din Mycogen?
Credea ― ba nu, ştia sigur ― că Hari nu îşi va aduce aminte de Mycogen mai în detaliu decât ea. Dar mintea lui era mai bună decât a ei şi, cu siguranţă, diferită. Mintea ei doar îşi aducea aminte şi trăgea concluziile evidente, în maniera unei deducţii matematice. Mintea lui făcea salturi neaşteptate. Lui Seldon îi plăcea să pretindă că numai asistentul său, Yugo Amaryl, era condus de intuiţie. Dar ea nu se lăsa păcălită. Lui Seldon îi plăcea să pozeze în matematicianul naiv, care privea lumea prin ochii mereu întrebători, dar nici asta nu era de natură a o păcăli.
― De ce să pretindă că nu vine din Mycogen? repetă ea.
Seldon rămăsese nemişcat, cu acea privire pierdută, introspectivă, pe care Dors o asocia întotdeauna cu încercarea lui de a stoarce încă un strop de utilitate şi valabilitate din conceptele psihoistoriei.
În cele din urmă, Seldon spuse:
― Este o societate aspră, care pune multe îngrădiri. Întotdeauna vor exista indivizi iritaţi de maniera de a li se dicta fiecare acţiune şi fiecare gând. Întotdeauna vor exista indivizi care nu vor fi de acord să se lase sufocaţi, ca şi ceilalţi, şi vor aspira la libertăţile mai mari oferite de lumea de dincolo, mai realistă. Este uşor de înţeles.
― Şi se vor strădui să se acopere cu păr artificial?
― Nu, în general nu. Majoritatea Evadaţilor ― aşa îi numesc mycogenienii pe cei care dezertează ― poartă o perucă. Este mult mai simplu, dar mult mai puţin eficient. Evadaţii serioşi îşi implantează păr artificial, aşa mi s-a spus. Operaţia este dificilă şi scumpă, dar aproape că nu se observă. Deşi am auzit cu mult timp în urmă, este prima oară când dau peste un astfel de caz. Am petrecut câţiva ani studiind toate cele opt sute de sectoare ale Trantor-ului, încercând să descopăr legile fundamentale şi matematicile psihoistoriei. Din păcate, nu am ajuns la cine ştie ce rezultate, însă am învăţat câteva lucruri.
― Dar pentru ce trebuie Evadaţii să ascundă faptul că provin din Mycogen? Din câte ştiu eu, nimeni nu-i persecută pentru aşa ceva.
― Nu, într-adevăr. De fapt, nu există o impresie generală cum că mycogenienii ar fi inferiori. Este ceva mult mai rău. Mycogenienii nu sunt luaţi în serios. Sunt inteligenţi ― toată lumea admite asta ― bine educaţi, distinşi, cultivaţi, maeştri în arta culinară, nemaipomeniţi în capacitatea lor de a menţine prosperitatea sectorului Mycogen... însă nimeni nu îi ia în serios. Credinţele lor sunt pentru oamenii din afara Mycogenului ridicole, comice, incredibil de absurde. Mycogenienii Evadaţi nu sunt consideraţi altfel. O încercare mycogeniană de a ajunge la putere în guvern s-ar trezi în final zdrobită de râsete. Să fii temut, este o nimica toată. Să fii dispreţuit, te poţi obişnui şi cu asta. Dar să se râdă de tine... e ceva fatal. Joranum vrea să fie Prim Ministru, aşa că trebuie să aibă păr, şi, ca să fie în siguranţă, trebuie să se creadă că a fost crescut pe o lume obscură, cât mai îndepărtată de Mycogen.
― Dar există atâţia oameni cu chelie naturală!
― Niciodată nu sunt complet lipsiţi de păr, aşa cum sunt obligaţi mycogenienii. În Provincie, n-ar avea mare importanţă, însă mycogenienii reprezintă pentru Provincie un cuvânt destul de vag. Mycogenienii trăiesc într-o puternică izolare artificială, şi extrem de rar dai peste vreunul care să fi părăsit Trantor-ul. Însă aici, pe Trantor, lucrurile stau cu totul altfel. Oamenii, chiar dacă au chelie, mai rămân totuşi cu câteva fire de păr care arată că nu sunt mycogenieni, sau au păr pe faţă. Cei foarte puţini care sunt complet spâni ― în general, din cauza unei boli ― sunt ghinionişti. Bănuiesc că trebuie să facă rost de un certificat medical pentru a dovedi că nu sunt mycogenieni.
Dors spuse, încruntându-se uşor:
― Şi ne ajută asta cu ceva?
― Nu sunt sigur.
― Ai putea face cunoscut faptul că este mycogenian?
― Nu sunt sigur că este un lucru uşor. Probabil că şi-a acoperit bine urmele, şi chiar dacă ar fi posibil...
― Da?
Seldon ridică din umeri:
― Nu vreau să dau ocazia unor manifestări de intoleranţă. Situaţia socială pe Trantor e şi aşa destul de rea. N-are rost să ne asumăm riscul unor pasiuni dezlănţuite, pe care nici eu şi nici altcineva nu le-ar putea ţine după aceea sub control. Dacă va trebui să recurg la asta, nu o voi face decât atunci când nu voi mai avea de ales.
― Deci şi tu vrei minimalism.
― Desigur.
― Şi atunci, ce vei face?
― Am fixat o întâlnire cu Demerzel. Poate ştie el ce să facă.
Dors îl privi cu severitate:
― Hari, vezi că s-ar putea să intri într-o capcană. Nu cumva te aştepţi ca Demerzel să rezolve toate problemele în locul tău?
― Nu, dar poate că o va rezolva pe aceasta.
― Şi dacă nu poate?
― Atunci va trebui să mă gândesc la altceva, nu-i aşa?
― Cum ar fi?
O expresie de suferinţă traversă figura lui Seldon:
― Dors, nu ştiu. Acum nu e cazul să cazi în extrema cealaltă şi să te aştepţi ca eu să rezolv toate problemele.
11
Eto Demerzel era rareori văzut de ceilalţi oameni, cu excepţia Împăratului Cleon. Politica lui de a sta retras se datora mai multor motive. Unul dintre ele era faptul că înfăţişarea sa se modifica foarte puţin o dată cu trecerea timpului.
Hari Seldon nu îl mai văzuse de câţiva ani. Ultima ocazie când vorbiseră în particular se pierdea undeva, departe, în perioada când era foarte nou pe Trantor.
În lumina recentei şi neliniştitoarei întâlniri dintre Seldon şi Joranum, atât Seldon cât şi Demerzel apreciară că ar fi foarte bine să nu atragă atenţia asupra relaţiei lor. O vizită a lui Hari Seldon la biroul Primului Ministru, în Palatul Imperial, nu era de natură a trece neobservată, astfel încât pentru motive de securitate hotărâră să se întâlnească într-un apartament mic dar luxos, din Hotelul Sfârşitul Cupolei, imediat în afara domeniilor Palatului.
Vederea lui Demerzel îi reîmprospătă, dureros, amintirea zilelor de odinioară. Simplul fapt că Demerzel era neschimbat făcea durerea şi mai acută. Faţa sa avea aceleaşi trăsături regulate şi puternice. Era la fel de înalt şi robust. Părul, nu se schimbase nici el: negru, cu o tentă de blond. Nu era frumos, dar avea o distincţie gravă. Părea imaginea ideală a unui Prim Ministru Imperial. Înfăţişarea sa, gândi Seldon, îi dădea jumătate din puterea pe care o avea asupra Împăratului, deci asupra Curţii Imperiale, deci asupra Imperiului.
