― O coco-tartă.

Vorbise la fel de morocănos. (Dacă s-ar fi comportat politicos, ar fi însemnat că nu era billibottonian.) Folosise termenul pe care şi-l aducea aminte de pe vremuri.

Termenul era folosit şi acum, deoarece ospătarul îi aduse ceea ce comandase, în mână (nu tu farfurie, nu tu... ceva!). Puştiul Raych nu s-ar fi sinchisit, însă bărbatul Raych se simţi puţin descumpănit.

― Ţi-o fac pachet?

― Nu, spuse Raych. O mănânc aici.

Plăti, îi luă ospătarului coco-tarta din mână şi muşcă din plin, coborând pe jumătate pleoapele. În copilărie, rareori avusese plăcerea asta ― uneori şterpelise creditele necesare pentru a-şi cumpăra una; alteori căpăta o muşcătura de la vreun prieten ocazional mai bogat; cel mai adesea fura câte o coco-tartă, când nimeni nu era atent. Acum îşi putea cumpăra oricâte dorea.

― Ei! se auzi o voce.

Raych deschise ochii. Era bărbatul de la masă, care se aplecase înspre el.

― Ce-i bubule, vorbeşti cu mine? întrebă domol Raych.

― Da. Ce cauţi tu p'acilea?

― Halesc o coco-tartă. Da' dă ce-ntrebi?

Automat, îşi însuşise felul de a vorbi al celor din Billibotton. Fără nici o greutate.

― Ce cauţi tu pân' Billibotton?

― M-am născut aici. Am crescut aici. Într-o casă. Nu ca tine, pa stradă.

Insulta ieşise de la sine, de parcă nu plecase niciodată de acasă.

― Ai, lasă-ma! Eş' prea bine-mbrăcat pentru un billibottonez. Ca boierii! Puţi a parfum.

Şi ridică degetul mic în sus, vrând parcă să spună: Ca o cucoană.

― Da' tu nu te uiţi la tine, ce duhoare împrăştii? Eu am fost prin lume.

― Prin lume? O-la-laa.

Alţi doi bărbaţi intrară în brutărie. Raych se încruntă uşor, pentru că nu era sigur dacă fuseseră chemaţi sau nu. Bărbatul de la masă spuse spre noii-veniţi:

― Gagiu' ăsta a fost pân' lume. Zice că-i billibottonez. Unul dintre cei doi nou-veniţi lăsă să curgă un salut în bătaie de joc şi rânji fără nici o urmă de amabilitate. Avea dinţi decoloraţi.

― Măi-măi! făcu el. Da' întotdeauna-i o plăcere să te întâlneşti cu un billibottonez care a fost pân' lume. Aşa au şi ei o şansă să-i ajute pă concetăţenii lor nenorocoşi. Cu credite, dă exemplu. Întotdeauna poţi să dai un credit sau două la săraci, ce zici?

― Câţi ai, domne? spuse celălalt renunţând la rânjet.

― Hei! spuse bărbatul din spatele tejghelei. Ia căraţi-vă din magazinu' meu. N-am chef dă necazuri.

― Nu vor fi necazuri, spuse Raych. Eu plec.

Dădu să plece, dar bărbatul de la masă, care stătea aşezat, îi puse piciorul în cale:

― Nu te căra, gagiule. Îţi vom duce lipsa.

(Bărbatul din spatele tejghelei, temându-se de ce era mai rău, dispăru în spate.) Raych zâmbi.

― Băi ăştia, spuse el. Când eram mai dămult în Billibotton, cu bătrânii mei, au venit zece gagii ca să ne oprească. Zece. I-am numărat. A trebuit să avem grijă dă ei.

― I-auzi! făcu cel de la masă. Bătrânu' tău a avut grijă dă zece?

― Bătrânu'? Neah! Nu-şi pierdea el timpu' cu d-astea. Bătrâna s-a ocupat dă ei. Şi io-s mai bun dăcât ea. Şi voi nu'steţi decât trei. Aşa că fiţi buni şi daţi-vă la o parte.

― Sigur. Da' lasă-ţi aici toate creditele. Şi ceva din ţoale.

Bărbatul de la masă se ridică în picioare. Ţinea un cuţit în mână.

― Aha! spuse Raych. Deci vreţi să mă faceţi să-mi pierd timpu'.

Luă ultima înghiţitură din coco-tartâ, şi se întoarse pe jumătate. Apoi, mai repede ca gândul, se ţinu bine de masă, piciorul drept ţâşni şi vârful pantofului lovi cu precizie în pântecul bărbatului cu cuţitul.

Acesta căzu cu un icnet. Masa se ridică, împingându-l pe al doilea bărbat în perete, şi ţintuindu-l acolo. Braţul drept al lui Raych se mişcă fulgerător. Tăişul palmei lovi laringele celui de-al treilea, care tuşi şi se prăbuşi.

Totul durase două secunde. Acum Raych stătea nemişcat, cu câte un cuţit în fiecare mână:

― Are vreunu' dântre voi chef să facă vreo mişcare?

Ei îl priviră, însă rămaseră locului.

― În cazul ăsta, spuse Raych, eu am să plec acum.

Dar ospătarul, care se retrăsese în camera din spate, chemase probabil ajutor, deoarece intrară încă trei oameni în dugheană. Ospătarul ţipă strident:

― Scandalagii. Peste tot numa' scandalagii.

Noii-veniţi erau îmbrăcaţi la fel, în uniforme... Însă Raych nu mai văzuse astfel de uniforme. Pantaloni băgaţi în ghete, tricou larg de culoare verde, centură şi pălărie ciudată, de formă semi-sferică, pe undeva comică, aşezată pe creştetul capului. Pe umărul stâng al fiecărui tricou erau imprimate literele: G.J.

Aveau o înfăţişare dahlită, dar era ceva în neregulă cu mustăţile. Erau negre şi dese, dar retezate cu grijă la nivelul buzei, împiedicate să crească prea mult. Raych îşi permise ― în sinea sa ― un surâs dispreţuitor. Le lipsea vigoarea mustăţii sale stufoase, dar trebuia să recunoască faptul că arătau curate şi îngrijite.

Şeful acestor trei bărbaţi spuse:

― Sunt Caporalul Quinber. Ce s-a întâmplat aici?

Billibottonienii căzuţi se căzniră să se ridice în picioare, evident de frică. Unul stătea în continuare încovoiat, altul îşi freca gâtul, iar al treilea dădea impresia că îi fusese dizlocat unul dintre umeri.

Caporalul îi studie cu un ochi de filozof, în timp ce cei doi oameni ai săi blocară uşa. Se întoarse spre Raych ― singurul care părea neatins:

― Băiete, eşti billibottonian?

― Aici m-am născut şi am crescut, dar în ultimii opt ani am trăit în altă parte.