― Nesemnificativ? Tipul ăsta este Hari Seldon.

― Într-adevăr, aşa îl cheamă.

― Şi numele lui îmi este cunoscut. Nu el a prezentat o lucrare, cu câţiva ani în urmă, la ultima Convenţie Decenală? O lucrare care ne-a interesat?

― Ba da, Sire.

Cleon părea mulţumit de sine însuşi:

― După cum vezi, am totuşi o memorie. Nu trebuie să depind în toate privinţele de echipa mea. I-am acordat o audienţă şi l-am întrebat pe acest Seldon în legătură cu lucrarea sa, nu-i aşa?

― Memoria voastră nu are nici o fisură, Sire.

― Ce s-a întâmplat cu ideea lui? Era despre un aparat cu care se pot face predicţii. Memoria mea fără fisură nu îşi aduce aminte cum se numea.

― Psihoistorie, Sire. Nu era chiar un aparat. Era o teorie care putea da metode de a prezice tendinţele generale ale omenirii în viitor.

― Şi ce s-a întâmplat cu ea?

― Nimic, Sire. După cum am explicat la momentul respectiv, ideea s-a dovedit imposibil de pus în practică. O idee interesantă, dar inutilă.

― Şi totuşi, uite că este capabil să acţioneze pentru a opri o potenţială revoltă. Ar fi îndrăznit să facă aşa ceva dacă n-ar fi ştiut dinainte că va reuşi? Asta nu-i o dovadă că... cum îi spune? ... psihoistoria lui dă rezultate?

― Nu este decât o dovadă că Hari Seldon a acţionat pripit, Sire. Chiar dacă teoria psihoistorică ar putea fi aplicată în practică, nu ar putea da soluţii referitoare la o singură persoană sau la o singură acţiune.

― Nu tu eşti matematicianul, Demerzel. El este. Cred că a sosit vremea să-i mai pun nişte întrebări. De fapt, nu peste multă vreme va avea din nou loc Convenţia Decenală.

― Ar fi inutil...

― Demerzel, doresc acest lucru. Ocupă-te!

― Da, Sire.

16

Raych asculta cu o nelinişte teribilă, pe care se străduia să nu şi-o arate. Stătea într-o celulă improvizată, în furnicarul din Billibotton. Fusese dus acolo pe nişte alei pe care nu şi le mai amintea. (El, care pe vremuri putea cutreiera aceleaşi alei fără posibilitatea de a se rătăci, scăpând de orice urmăritor.)

Omul care era cu el, îmbrăcat de asemenea în verdele Gărzii Joranumite, era fie un misionar, fie un educator, fie un fel de teolog ratat. În orice caz, se recomandase cu numele de Sander Nee şi debitase un lung mesaj (pe care evident îl învăţase pe de rost), cu un puternic accent dahlit:

― Dacă oamenii din Dahl doresc să se bucure de egalitate, atunci trebuie să se dovedească demni de ea. Legi bune, un comportament liniştit, distracţii cuviincioase, toate acestea sunt necesare. Agresivitatea şi portul cuţitelor sunt acuzaţii pe care ceilalţi ni le aduc pentru a-şi justifica intoleranţa. Trebuie să avem o vorbire curată şi...

― Sunt de acord cu tine, Gardian Nee, îl întrerupse Raych. Întru totul de acord... Dar eu trebuie să mă întâlnesc cu domnul Joranum.

Gardianul dădu încet din cap:

― Nu se poate, dacă nu ai vreo programare, vreun permis, ceva...

― Uite ce e, eu sunt fiul unui important profesor de la Universitatea Streeling... un profesor de matematică.

― Nu cunosc nici un profesor... parcă spuneai că eşti din Dahl.

― Ba sigur că sunt din Dahl. Nu ţi-ai dat seama, după felul în care vorbesc?

― Şi tatăl tău este profesor la o universitate mare? Nu sună prea plauzibil.

― Ei bine, este tatăl meu adoptiv.

Gardianul se gândi puţin şi dădu din cap:

― Cunoşti pe cineva în Dahl?

― Pe Mama Rittah. Ea mă cunoaşte.

(Era foarte bătrână, pe vremea când ea îl cunoştea. Acum probabil că e senilă... poate chiar murise.)

― N-am auzit de ea.

(Cine altcineva? Nu cunoscuse vreodată pe cineva care să poată penetra în conştiinţa fluă a bărbatului din faţa sa. Cel mai bun prieten al său fusese un alt puşti, pe nume Smoodgie... în sfârşit, nu ştia să fi avut un alt nume. Chiar şi în desperarea sa, Raych nu se vedea întrebând: "Cunoşti pe cineva numit Smoodgie?")

― Yugo Amaryl, spuse el în cele din urmă.

O luminiţă slabă păru să se aprindă în ochii lui Nee:

― Cine?

― Yugo Amaryl, spuse Raych plin de speranţă. Lucrează pentru tatăl meu adoptiv, la Universitate.

― Şi el este dahlit? La Universitatea aia sunt numai dahliţi?

― Doar el şi cu mine. El era miner.

― Şi ce face la Universitate?

― Tatăl meu l-a scos din mină, acum opt ani.

― Bine... am să trimit pe cineva.

Raych trebuia să aştepte. Chiar dacă ar fi evadat, unde să se ducă printre aleile încâlcite ale Billibotton-ului, fără sa fie prins imediat?

Trecură douăzeci de minute înainte ca Nee să se întoarcă împreună cu caporalul care îl arestase pe Raych. Raych simţi o undă de speranţă; caporalul avea ― aşa era de presupus ― ceva mai mult creier.

― Cine este dahlitul pe care îl cunoşti? întrebă caporalul.

― Yugo Amaryl, Caporale, un miner pe care tatăl meu l-a descoperit aici, în Dahl, cu opt ani în urmă, şi l-a luat împreună cu el la Universitatea Streeling.

― Pentru ce a făcut una ca asta?

― Tatăl meu a considerat că Yugo putea face lucruri mai importante decât mineritul, Caporale.