Împăratul îl întrerupse:

― Aş dori să-mi vorbeşti despre o anumită problemă... Mănâncă desertul, Seldon. Este foarte bun.

― Care este acea problemă, Sire?

― Joranum. Demerzel îmi spune ― oh, cu foarte multă politeţe ― că nu-l pot aresta pe individ şi nu pot folosi armata pentru a-i împrăştia adepţii. Spune că asta nu ar duce decât la înrăutăţirea situaţiei.

― Dacă aşa spune Primul Ministru, probabil că are dreptate.

― Dar eu nu-l accept pe tipul ăsta... pe Joranum... În orice caz, nu voi fi marioneta lui. Demerzel nu face nimic.

― Sunt sigur că face tot posibilul, Sire.

― Dacă se străduie să rezolve problema, atunci înseamnă că nu mă ţine la curent.

― Sire, poate are dorinţa ― foarte explicabilă ― de a evita neplăcerea unui scandal. Primul Ministru crede că dacă Joranum ar... în caz că ar...

― Prelua puterea, îl completă Cleon cu un dezgust infinit în voce.

― Da, Sire. Nu ar fi bine să daţi impresia că aveţi ceva personal împotriva lui Joranum. Trebuie să rămâneţi neatins, de dragul stabilităţii Imperiului.

― Aş asigura stabilitatea Imperiului mai bine dacă nu ar exista Joranum. Tu ce sfat îmi dai, Seldon?

― Eu, Sire?

― Tu, Seldon, spuse nerăbdător Cleon. Vreau să ştii că eu nu te cred atunci când îmi spui că psihoistoria nu este decât un joc. Demerzel îţi cultivă prietenia. Crezi că sunt atât de idiot încât să nu îmi dau seama? Aşteaptă ceva de la tine. Aşteaptă psihoistoria, iar din moment ce nu sunt idiot, o aştept şi eu... Seldon, eşti de partea lui Joranum? Spune-mi adevărul!

― Nu, Sire, nu sunt de partea lui. Consider că reprezintă un mare pericol pentru Imperiu.

― Foarte bine, te cred. Din câte înţeleg, ai oprit o potenţială revoltă Joranumită pe domeniile Universităţii tale, de unul singur.

― Am acţionat din impuls, Sire.

― Spune asta la proşti, nu mie. Ai acţionat din cauză că aşa te-a sfătuit psihoistoria.

― Sire!

― Fără proteste! Ce faci în privinţa lui Joranum? Trebuie să faci ceva, dacă eşti de partea Imperiului.

Seldon spuse, prudent, nefiind sigur ce aflase Împăratul:

― Sire, l-am trimis pe fiul meu să-l întâlnească pe Joranum, în Sectorul Dahl.

― De ce?

― Fiul meu este dahlit... şi foarte şmecher. Ar putea descoperi ceva care să ne fie util.

― Ar putea?

― Da, Sire, ar putea, dar nimic nu e sigur.

― Mă ţii la curent?

― Da, Sire.

― Şi, Seldon, să nu mai îmi spui că psihoistoria este doar un joc, că nu există. Nu vreau să mai aud aşa ceva. Mă aştept de la tine să faci ceva în legătură cu Joranum. Nu ştiu ce anume, dar trebuie să faci ceva. Acum poţi pleca.

Seldon se întoarse la Universitatea Streeling într-o dispoziţie mult mai întunecată decât la plecare. Cleon vorbise de parcă nu era dispus să accepte eşecul.

Acum, totul depindea de Raych.

18

Raych stătea în anticamera unei clădiri municipale din Dahl. Nu intrase niciodată acolo, până atunci. Nici nu ar fi putut. Cu opt ani în urmă era un mic zdrenţăros. Şi acum se simţea un pic stânjenit, de parcă intra pe furiş.

Încercă să arate calm, încrezător, simpatic.

Seldon îi spusese că asta era o calitate a lui, dar nu fusese niciodată conştient de ea. Dacă aşa era el în mod natural, probabil că ar strica totul străduindu-se să pară aşa cum de fapt era.

Încercă să se calmeze, menţinându-şi în acelaşi timp atenţia asupra funcţionarului care stătea la birou şi se folosea de un comuter. Funcţionarul nu era dahlit. De fapt, era Gambol Deen Namarti, cel care îl însoţise pe Joranum la întâlnirea cu Seldon.

Din când în când, Namarti ridica privirea de la birou şi îl fixa pe Raych cu ochi duşmănoşi. Namarti nu îl considera simpatic pe Raych. Era foarte clar.

Raych nu încercă să înfrunte ostilitatea lui Namarti cu un zâmbet prietenos. Ar fi fost prea artificial. Aşteptă, pur şi simplu. Bine că ajunsese până aici. Dacă sosea Joranum, aşa cum era de aşteptat, Raych va avea ocazia să vorbească cu el.

Joranum sosi, într-adevăr, mergând grăbit şi radiind zâmbetul său public, plin de bunăvoinţă şi încredere. Namarti ridică mâna şi Joranum se opri. Vorbiră în şoaptă, în timp ce Raych aştepta cu înfrigurare, încercând în van să pară calm. Lui Raych îi era evident că Namarti se opunea întâlnirii şi simţi un gol în stomac.

Apoi Joranum îl privi pe Raych, zâmbi, şi îl împinse pe Namarti într-o parte. Raych îşi dădu seama că deşi Namarti era creierul echipei, Joranum era cel cu charisma.

Joranum se îndreptă cu paşi mari spre el şi întinse o mână grăsuţă, uşor umedă:

― Ia te uită! Flăcăul Profesorului Seldon. Ce mai faci?

― Bine, mulţumesc, domnule.

― Am înţeles că ai avut nişte necazuri până să ajungi aici.

― Nu cine ştie ce, domnule.

― Am convingerea că ai venit cu un mesaj din partea tatălui tău. Sper că s-a răzgândit şi s-a hotărât să mi se alăture în marea mea cruciadă.

― Nu cred, domnule.

Joranum se încruntă uşor:

― Ai venit aici fără ştirea lui?

― Nu, domnule. El m-a trimis.