Seldon se ridică să plece... copleşit de desperare.
12
Câteva zile după aceea, Seldon îşi neglijă îndatoririle departamentale, lucrând la computer şi adunând date.
Nu erau multe computere capabile să prelucreze informaţiile primite zilnic din douăzeci şi cinci de milioane de lumi. Erau câteva în clădirile Imperiale, unde se dovedeau absolut necesare. Unele dintre capitalele mai mari din Provincii aveau şi ele asemenea computere, deşi majoritatea erau satisfăcute de hiperconectarea la Agenţia Centrală de Ştiri a Trantor-ului.
Un computer aflat la un important Departament de Matematică putea fi modificat, dacă era suficient de evoluat, şi transformat într-o sursă de ştiri independentă. Hari Seldon chiar asta făcuse cu computerul său. La urma urmelor, îi era necesar în cercetarea sa psihoistoricâ, deşi computerul fusese achiziţionat invocându-se alte motive.
În mod ideal, computerul trebuia să raporteze orice eveniment care ieşea din sfera obişnuitului, pe oricare lume a Imperiului. O lumină de avertizare, codificată şi discretă, ieşea atunci în evidenţă şi Seldon o putea descoperi cu uşurinţă. Însă rareori apărea o astfel de lumină, pentru că definiţia pentru evenimentul "care ieşea din sfera obişnuitului" era puternic restrictivă şi se limita la transformări rare, la scară mare.
Altfel, ar fi trebuit să suni în diferite lumi la întâmplare ― nu în toate cele douăzeci şi cinci de milioane, desigur, dar măcar în câteva zeci. Asta era o sarcină descurajantă şi chiar epuizantă, pentru că nu existau lumi care să nu-şi aibă relativ minorele catastrofe zilnice. O erupţie vulcanică aici, o inundaţie acolo, un colaps economic şi, desigur, revolte. În ultima mie de ani nu existase zi în care să nu se fi produs revolte în cel puţin o sută de lumi diferite.
Normal, astfel de lucruri nu trebuiau luate în seamă. Nu avea rost să-ţi faci probleme din cauza revoltelor, nici din cauza erupţiilor vulcanice, întrucât ambele reprezentau lucruri constante în lumile locuite. Dimpotrivă, dacă trecea o zi în care să nu se fi raportat o revoltă undeva, acesta era un semn că se întâmpla ceva atât de neobişnuit încât era cazul să te cuprindă îngrijorarea.
Îngrijorarea era un lucru pe care Seldon nu reuşea să-l simtă. Provinciile, cu toate dezordinile şi nenorocirile, erau ca un mare ocean într-o zi calmă: valuri line şi deloc înalte ― însă nimic mai mult. Nu găsi nici o dovadă cum că situaţia generală indica clar un declin în ultimii opt ani, sau chiar optzeci de ani. Şi totuşi Demerzel a spus că declinul era în plin proces, iar el punea zilnic degetul pe pulsul Imperiului, simţindu-l într-o manieră pe care Seldon nu era capabil să o imite ― poate doar atunci când va avea la dispoziţie puterea îndrumătoare a psihoistoriei.
S-ar putea ca declinul să fie atât de lent încât să nu se observe decât atunci când va atinge un punct crucial ― asemănător unei case care îmbătrâneşte încetul cu încetul şi se deteriorează, nearătând vreun semn al deteriorării până când, într-o noapte, acoperişul se prăbuşeşte.
Când se va prăbuşi acoperişul? Asta era problema, iar Seldon nu avea nici un răspuns la ea.
Din când în când, Seldon investiga însuşi Trantor-ul. Aici, ştirile erau întotdeauna mult mai importante. În primul rând, Trantor-ul, cu cele patruzeci de miliarde de locuitori, era cea mai populată lume din galaxie. În al doilea rând, cele opt sute de sectoare ale sale formau ele însele un mini-Imperiu. În al treilea rând, erau de urmărit plictisitoarele schimbări în funcţiile guvernului şi acţiunile familiei Imperiale.
Însă ceea ce îi sări lui Seldon în ochi ţinea de Sectorul Dahl. În alegerile pentru Consiliul Sectorului Dahl câştigaseră şi cinci Joranumiţi. Era pentru prima oară, spunea comentariul, când Joranumiţii puseseră mâna pe funcţii administrative.
Nimic de mirare! Joranumiţii aveau o adevărată fortăreaţă aici, în Sectorul Dahl, mai mult decât în oricare alt sector. Dar Seldon îl consideră drept un indiciu îngrijorător referitor la ascensiunea demagogului. Înregistră acel reportaj pe un micro-cip şi îl luă cu el acasă, seara.
Când îşi făcu intrarea, Raych ridică privirea din computer şi simţi nevoia să se explice:
― O ajut pe mama la un material de care are nevoie.
― Dar cu lucrarea ta, ce se întâmplă?
― Am terminat-o.
― Bun... Acum uită-te la ăsta.
Îi arătă lui Raych cip-ul, înainte de a-l introduce în microproiector.
Raych privi la reportajul cu pricina, care parcă plutea în aer înaintea ochilor săi, şi spuse:
― Da, ştiu.
― Ştii?'
― Desigur. De obicei sunt la curent cu tot ce se întâmplă în Dahl. Ştii, e sectorul meu natal...
― Şi ce părere ai?
― Nu mă surprinde. Pe tine da? Restul Trantor-ului îi tratează pe dahliţi ca pe nişte gunoaie. De ce să nu adere la opiniile lui Joranum?
― Deci eşti şi tu de partea lor?
― Ei bine...
Figura lui Raych se încreţi, gânditoare:
― Trebuie să recunosc că unele lucruri pe care le spune sunt foarte pe placul meu. Spune că vrea egalitate pentru toţi oamenii. Ce e rău în asta?
― Nimic rău... dacă este şi el convins. Dacă este sincer. Dacă nu se foloseşte de asta pentru a acumula voturi.
― Este adevărat, tată, dar majoritatea dahliţilor probabil că îşi spun: Ce avem de pierdut? Acum nu avem egalitate, deşi legile spun că avem.
― E greu să transpui în legi egalitatea oamenilor.
― Asta nu te răcoreşte când transpiri muncind de-ţi dai sufletul.
Seldon gândea rapid. Se tot gândea, de când dăduse peste acest reportaj.
― Raych, spuse el, n-ai mai fost în Dahl de când mama ta şi cu mine te-am luat de-acolo, nu-i aşa?
― Ba sigur că am mai fost. Am fost cu tine în vizită, acum cinci ani.
― Da, da...
Seldon dădu din mână, ca pentru a da subiectul la o parte:
― ...dar vizita aia nu contează. Am stat la un hotel de intersector, care nu avea nimic dahlit în el şi, din câte îmi amintesc, Dors nu te-a lăsat deloc să umbli singur pe străzi. La urma urmelor, nu aveai decât cincisprezece ani. Cum ţi-ar place să faci acum o vizită în Dahl, singur, fără să-ţi mai poarte altcineva de grijă? Ai douăzeci de ani împliniţi.
