― Ca de exepmlu?...

― Matematici. El...

Caporalul întinse mâna, oprindu-l:

― În ce mină lucra?

Raych stătu un moment pe gânduri:

― Pe atunci eram doar un puşti, dar cred că era C-2.

― Destul de aproape. C-3.

― Deci îl cunoşti, Caporale?

― Nu personal, dar povestea lui este faimoasă în mine, unde am lucrat şi eu. De altfel, s-ar putea ca tot aşa să fi auzit şi tu. Ai vreo dovadă că îl cunoşti cu adevărat pe Yugo Amaryl?

― Uite. Să-ţi spun cum facem. Eu scriu pe o bucăţică de hârtie numele meu şi numele tatălui meu. După care mai scriu încă un cuvânt. Ia legătura ― în ce fel doreşti ― cu vreun oficial din grupul domnului Joranum ― domnul Joranum va sosi mâine în Dahl ― şi citeşte-i numele meu, numele tatălui meu, şi cuvântul de sub ele. Dacă nu se întâmplă nimic, atunci probabil că aici îmi vor putrezi oasele, dar eu nu cred să nu se întâmple nimic. De fapt, sunt sigur că mă vor scoate imediat de aici, iar tu vei fi promovat pentru că ai transmis informaţia. Dacă refuzi să faci ce ţi-am spus, când vor afla că sunt aici ― şi vor afla ― vei intra în mare belea. În plus, dacă ştii că Yugo Amaryl a plecat de aici cu un matematician valoros, gândeşte-te că acelaşi matematician valoros este tatăl meu. Numele lui este Hari Seldon.

Figura caporalului arăta clar că numele nu îi era cunoscut.

― Şi care este cuvântul pe care vrei să-l scrii? întrebă el.

― Psihoistorie.

Caporalul se încruntă:

― Ce-i aia?

― Nu contează. Transmite-l şi vei vedea ce se întâmplă.

Caporalul îi dădu o foiţă de hârtie, smulsă dintr-un carneţel:

― În regulă. Scrie şi vom vedea ce se întâmplă.

Raych îşi dădu seama că tremura. Vroia foarte mult să afle ce se va întâmpla. Totul depindea de persoana cu care va lua caporalul legătura şi de vraja pe care o putea purta cuvântul.

17

Seldon privi cum se formează picăturile pe scutul transparent care înconjura automobilul Imperial şi se simţi pătruns de un sentiment insuportabil de nostalgie.

În cei opt ani de când se afla pe Trantor, aceasta era a doua oară când trebuia să se întâlnească cu Împăratul, în singura zonă deschisă a planetei... şi vremea era la fel de urâtă ca şi prima dată. Atunci, la scurtă vreme după sosirea pe Trantor, vremea rea îl iritase doar. Nu i se părea ceva neobişnuit. Acasă, pe Helicon, furtunile nu erau rare, mai ales în zona în care se născuse el.

Însă în ultimii opt ani trăise pe o planetă cu fenomene meteorologice iluzorii. Furtunile constau din înnorări computerizate, la intervale neregulate, cu ploi liniştite şi slabe în timpul orelor de somn. Vânturile dezlănţuite fuseseră înlocuite de adieri calde, şi nu existau canicule sau îngheţuri extreme... doar nişte mici modificări de temperatură, care te făceau să te deschei din când în când la nasturele de sus al cămăşii sau să pui pe tine o vestă uşoară. Şi auzise oameni care protestau chiar şi din cauza acestor mici modificări de temperatură.

Dar acum Hari zărea ploaia tristă, adevărată, căzând din cerul rece ― de mulţi ani nu mai văzuse aşa ceva ― şi îi plăcea; era un lucru autentic. Îi aducea aminte de Helicon, de tinereţea sa, de zilele lipsite de griji, şi se întrebă dacă nu l-ar putea convinge cumva pe şofer să o ia spre Palat pe drumul cel mai lung.

Imposibil! Împăratul dorea să-l întâlnească, iar călătoria era destul de lungă atunci când se făcea cu automobilul, deşi se mergea în linie dreaptă şi nu se intersecta cu traficul obişnuit. Împăratul, desigur, nu era dispus să aştepte.

Era un Cleon diferit faţă de cel cu care se întâlnise cu opt ani în urmă. Pusese pe el vreo cinci kilograme şi figura îi căpătase o expresie de proastă dispoziţie. Pielea de pe obraji şi din jurul ochilor fusese ajustată şi Hari observa acum rezultatul prea multor micro-operaţii estetice. Într-un fel, lui Seldon îi părea rău pentru Cleon... oricât de multă putere ar fi avut în Imperiu, Împăratul era neputincios în faţa trecerii timpului.

Încă o dată, Cleon îl primi pe Hari Seldon singur... În aceeaşi cameră bogat mobilată în care se produsese şi prima întâlnire. Aşa cum cerea protocolul, Seldon aşteptă ca celălalt să i se adreseze.

După o scurtă examinare a înfăţişării lui Seldon, Împăratul spuse pe un ton firesc:

― Mă bucur să te văd, Profesore. Hai să renunţăm la formalităţi, aşa cum am făcut şi la prima noastră întâlnire.

― Da, Sire, spuse Seldon puţin cam rigid.

Nu era întotdeauna înţelept sa renunţi la formalităţi în prezenţa Împăratului doar din cauză că aşa ţi-a cerut el într-un moment de efuziune.

Cleon făcu un gest imperceptibil şi dintr-o dată camera se însufleţi, masa se aranjă singură, automat, începură să apară farfurii... Seldon, derutat, nu reuşi să urmărească toate detaliile.

― Iei masa cu mine, Seldon? spuse Împăratul pe un ton deloc oficial.

Însă deşi fusese o întrebare, avea forţa unui ordin.

― Aş fi onorat, Sire, spuse Seldon.

Privi împrejur, cu prudenţă. Ştia foarte bine că nimeni nu pune întrebări Împăratului (sau, în sfârşit, nu ar trebui să-i pună întrebări), dar altă soluţie nu avea pentru a se lămuri. Spuse, foarte calm, încercând să-şi facă vorbele să nu sune a întrebare:

― Primul Ministru nu ia masa cu noi?

― Nu, spuse Cleon. În momentul ăsta are alte treburi şi, oricum, vreau să vorbim doar noi doi.

Mâncară în linişte o vreme. Cleon îl privea din când în când, fix, iar Seldon îi zâmbea, neştiind ce altceva să facă. Cleon nu avea reputaţia unui om crud sau iresponsabil, dar putea, teoretic, să ordone ca Seldon să fie arestat sub cine ştie ce acuzaţie. Putea, dacă dorea, să-şi exercite influenţa şi cazul nu ar fi ajuns niciodată să fie judecat. Cel mai bine era să nu intri deloc în atenţia Împăratului, dar se pare că Seldon nu putea evita acest lucru.

Cu siguranţă că în urmă cu opt ani situaţia sa fusese mai dificilă. Venise la Palat sub escortă armată... Însă acest lucru nu reuşea să-l liniştească pe Seldon.

Apoi, Cleon vorbi:

― Seldon, Primul Ministru îmi este de mare ajutor. Totuşi, uneori simt că oamenii cred că eu nu prea ştiu ce vreau. Tu ce crezi?

― Nu sunt de acord, Sire, spuse calm Seldon.

Nu avea rost să protesteze prea mult.

― Nu te cred, spuse Împăratul. Totuşi, ştiu ce vreau şi îmi aduc aminte că atunci când ai sosit pentru prima oară pe Trantor, te jucai cu o idee numită psihoistorie.

― Sunt sigur că vă amintiţi de asemenea, Sire, spuse încet Seldon, şi de explicaţiile mele pe care vi le-am dat cu acea ocazie: era o teorie matematică fără şanse de aplicare în practică.

― Aşa ai spus. Acum spui acelaşi lucru?

― Da, Sire.

― Ai mai lucrat la ea de atunci?

― M-am mai jucat cu ea din când în când, dar nu am ajuns la nici un rezultat. Intervine din nefericire haosul, şi previziunea nu este...