― Înţeleg... Ţi-e foame, băiete?

― În momentul ăsta, nu, domnule.

― Atunci, ai ceva împotrivă dacă mănânc eu? De obicei nu am prea mult timp la dispoziţie pentru plăcerile obişnuite ale vieţii, spuse el abordând un zâmbet larg.

― N-am nimic împotrivă, domnule.

Se deplasară amândoi până la o masă, şi se aşezară. Joranum despachetă un sandwich şi luă o muşcătură. Spuse, cu vocea uşor înfundată:

― Şi pentru ce te-a trimis, băiete?

Raych dădu din umeri:

― Cred că spera să aflu ceva compromiţător despre dumneavoastră. El este devotat Primului Ministru Demerzel cu trup şi suflet.

― Tu nu eşti?

― Nu, domnule. Eu sunt dahlit.

― Ştiu asta, domnule Seldon, dar ce să înţeleg de aici?

― Asta înseamnă că mă simt asuprit, deci sunt de partea dumneavoastră, şi vreau să vă ajut. Desigur, n-aş dori ca tatăl meu să afle.

― Nu există nici un motiv pentru care să afle. Şi cum te-ai gândit să mă ajuţi?

Aruncă o privire rapidă înspre Namarti, care încrucişase braţele deasupra biroului, ascultând cu o expresie întunecată. După care îşi îndreptă din nou atenţia asupra lui Raych:

― Ştii ceva despre psihoistorie?

― Nu, domnule. Tata nu vorbeşte cu mine despre aşa ceva... şi chiar dacă ar vorbi, nu aş înţelege. Dar nu cred că o să ajungă la un rezultat cu chestia aia.

― Eşti sigur?

― Sigur că sunt sigur. Mai e un tip acolo, Yugo Amaryl, şi el e dahlit, care mai vorbeşte din când în când despre psihoistorie. Sunt sigur că nu se întâmplă nimic.

― Aha! Şi crezi că m-aş putea vedea şi eu cu Amaryl, din când în când?

― Nu cred. Nu-l are la suflet pe Demerzel, dar este cu totul de partea tatălui meu. Nu i-ar trage clapa.

― Dar tu?

Raych împrumută o expresie nefericită, apoi murmură încăpăţânat:

― Eu sunt dahlit.

Joranum îşi drese glasul:

― Atunci, te mai întreb încă o dată. Cum ai de gând să mă ajuţi, tinere?

― Am ceva să vă spun. Probabil că n-o să vă vină să credeţi.

― Serios? Încearcă-mă. Dacă n-am să te cred, te anunţ.

― Este vorba despre Primul Ministru Eto Demerzel.

― Da? Spune!

Raych privi în jur, stânjenit:

― Mă aude cineva?

― Doar Namarti şi cu mine.

― Foarte bine, atunci ascultaţi. Individul ăsta, Demerzel, nu este om. Este un robot.

― Ce! explodă Joranum.

Raych se simţi dator să explice:

― Robotul este un om mecanic, domnule. Nu e om. E o maşină.

Namarti interveni, înfierbântat:

― Jo-Jo, să nu crezi una ca asta. Este ridicol.

Dar Joranum îl opri, întinzând o mână dojenitoare. Ochii îi străluceau:

― De ce crezi asta?

― Tatăl meu a fost mai demult în Mycogen. Mi-a povestit. Acolo se vorbeşte mult despre roboţi.

― Da, ştiu. Am auzit, aşa e.

― Mycogenienii au credinţa că roboţii erau pe vremuri foarte răspândiţi în lumea strămoşilor lor, dar că mai târziu au fost distruşi.

Namarti miji ochii:

― Şi ce te face să crezi că Demerzel este un robot? Din puţinul pe care l-am citit eu despre basmele astea, roboţii sunt făcuţi din metal, nu-i aşa?

― Aşa este, spuse Raych încercând să fie cât mai convingător. Dar am auzit că existau câţiva roboţi care arătau exact ca oamenii, şi trăiau la nesfârşit...

Namarti dădu violent din cap:

― Legende! Legende ridicole! Jo-Jo, pentru ce ascultăm toate...

Dar Joranum i-o reteză brusc:

― Nu, G.D. Vreau să ascult. Am auzit şi eu legendele astea.