Dar ospătarul, care se retrăsese în camera din spate, chemase probabil ajutor, deoarece intrară încă trei oameni în dugheană. Ospătarul ţipă strident:
― Scandalagii. Peste tot numa' scandalagii.
Noii-veniţi erau îmbrăcaţi la fel, în uniforme... Însă Raych nu mai văzuse astfel de uniforme. Pantaloni băgaţi în ghete, tricou larg de culoare verde, centură şi pălărie ciudată, de formă semi-sferică, pe undeva comică, aşezată pe creştetul capului. Pe umărul stâng al fiecărui tricou erau imprimate literele: G.J.
Aveau o înfăţişare dahlită, dar era ceva în neregulă cu mustăţile. Erau negre şi dese, dar retezate cu grijă la nivelul buzei, împiedicate să crească prea mult. Raych îşi permise ― în sinea sa ― un surâs dispreţuitor. Le lipsea vigoarea mustăţii sale stufoase, dar trebuia să recunoască faptul că arătau curate şi îngrijite.
Şeful acestor trei bărbaţi spuse:
― Sunt Caporalul Quinber. Ce s-a întâmplat aici?
Billibottonienii căzuţi se căzniră să se ridice în picioare, evident de frică. Unul stătea în continuare încovoiat, altul îşi freca gâtul, iar al treilea dădea impresia că îi fusese dizlocat unul dintre umeri.
Caporalul îi studie cu un ochi de filozof, în timp ce cei doi oameni ai săi blocară uşa. Se întoarse spre Raych ― singurul care părea neatins:
― Băiete, eşti billibottonian?
― Aici m-am născut şi am crescut, dar în ultimii opt ani am trăit în altă parte.
Renunţă la accentul billibottonian, dar acesta mai era încă acolo, cam tot atât cât exista şi în cuvintele caporalului. Mai existau şi alte zone în Dahl în afară de Billibotton. Unele dintre ele cultivau aspiraţia spre relaţii amicale între oameni.
― Sunteţi ofiţeri de securitate? întrebă Raych. Nu-mi aduc aminte de uniformele pe care le...
― Nu suntem ofiţeri de securitate. În Billibotton nu prea întâlneşti ofiţeri de securitate. Noi facem parte din Garda Joranumită, şi păstrăm liniştea aici. Pe ăştia trei îi cunoaştem, i-am avertizat să aibă grijă ce fac. Ne vom ocupa de ei mai târziu, însă problema noastră eşti tu, amice. Numele. Numărul de identificare.
Raych le spuse.
― Şi ce s-a întâmplat aici?
Raych le spuse.
― Cu ce treburi ai venit?
― Uite ce e, spuse Raych. Aveţi dreptul să mă chestionaţi? Dacă nu sunteţi ofiţeri de securitate...
― Ascultă, spuse caporalul cu o voce dură, nu ne întreba tu pe noi ce drepturi avem. Aici suntem în Billibotton şi avem tot dreptul, pentru că ni-l luăm singuri. Spui că i-ai bătut pe ăştia trei, şi te cred. Dar pe noi nu ne poţi bate. Noi avem voie să purtăm blastere...
Acestea fiind zise, caporalul scoase încet la iveală un blaster:
― Acum spune-mi cu ce treburi ai venit aici.
Raych oftă. Dacă s-ar fi dus direct la un hotel de sector, aşa cum ar fi trebuit... Dacă nu s-ar fi oprit, lăsându-se învins de nostalgia pentru Billibotton şi coco-tarte...
― Am venit să discut o problemă importantă cu domnul Joranum, spuse el, şi din moment ce se pare că faceţi parte din organi...
― Să discuţi cu Şeful?
― Da, Caporale.
― Cu două cuţite asupra ta?
― Pentru auto-apărare. Când aş fi discutat cu domnul Joranum, nu le-aş fi avut asupra mea.
― Aşa deci! Te arestăm, domnule. O să lămurim noi totul. S-ar putea să fie nevoie de timp, dar ne vom lămuri.
― Dar nu aveţi dreptul. Nu sunteţi constituiţi legal...
― Ascultă, plânge-te altcuiva. Până una-alta, eşti al nostru.
Cuţitele fura confiscate, iar Raych se trezi arestat.
15
Cleon nu mai era monarhul tânăr şi frumos care apărea în holograme. Oglinda îi spunea cu totul altceva. Ultima sa zi de naştere fusese sărbătorită cu pompa şi ritualurile obişnuite, însă era cea de-a patruzecea.
Împăratul nu vedea nimic rău în a avea patruzeci de ani. Sănătatea îi era perfectă. Câştigase în greutate, dar nu mult. Figura sa ar fi arătat probabil mai în vârstă dacă nu ar fi fost micro-operaţiile estetice periodice, dar din cauza asta avea o faţă parcă dată cu smalţ.
Se afla pe tron de optsprezece ani ― deja una dintre cele mai lungi domnii din acest secol ― şi simţea că nimic nu avea motiv să-l împiedice a domni încă patruzeci de ani, realizând poate cea mai lungă domnie din istoria Imperiului.
Cleon se privi din nou în oglindă şi se gândi că ar fi arătat poate ceva mai bine dacă nu s-ar fi folosit şi cea de-a treia dimensiune.
Să-l luăm de exemplu pe Demerzel ― credinciosul, eficientul, indispensabilul, nesuferitul Demerzel. La el, nici o schimbare. Îşi păstrase înfăţişarea şi, din câte ştia, Demerzel nu făcuse nici o micro-operaţie estetică. Desigur, Demerzel era atât de discret în privinţa tuturor lucrurilor! Şi nu fusese niciodată tânăr. Nu arătase tânăr pe vremea când îl servea pe tatăl lui Cleon. Nici acum nu arăta tânăr. Era mai bine să pari bătrân de la început, pentru ca după aceea să nu-ţi mai schimbi înfăţişarea?
Schimbarea!
Îşi aduse aminte că îl chemase pe Demerzel cu un scop, nu ca să stea acolo şi să se uite cum meditează Împăratul. Demerzel ar putea considera acest lucru ca pe un semn de bătrâneţe.
― Demerzel, spuse el.
