― Dar, Jo-Jo, este un nonsens.

― Nu te grăbi să spui că ceva este un "nonsens". Şi chiar dacă ar fi, oamenii trăiesc şi mor în nonsens. Nu contează ce este, ci ceea ce oamenii cred că este... Spune-mi, tinere, lăsând legendele la o parte, ce te face să crezi că Demerzel este un robot? Să presupunem că roboţii există. Ce anume te face să crezi că Demerzel este un robot? Ţi-a spus el asta?

― Nu, domnule, spuse Raych.

― Ţi-a spus tatăl tău? întrebă Joranum.

― Nu, domnule. Este ideea mea, dar sunt convins că am dreptate.

― De ce? De ce eşti atât de sigur?

― E ceva în legătură cu el. Nu se schimbă. Nu îmbătrâneşte. Nu-şi arată sentimentele. Arată de parcă ar fi făcut din metal.

Joranum se lăsă pe spate în scaun, şi îl privi îndelung pe Raych. Aproape că îi puteai auzi gândurile bâzâindu-i prin cap. În cele din urmă, spuse:

― Să presupunem că este un robot, tinere. Ce te interesează pe tine? Are vreo importanţă?

― Sigur că are, spuse Raych. Eu sunt o fiinţa omenească. Nu vreau ca un robot să conducă Imperiul.

Joranum se întoarse entuziasmat spre Namarti:

― Ai auzit, G.D.? "Eu sunt o fiinţă omenească. Nu vreau ca un robot să conducă Imperiul." Pune-l să spună încă o dată asta, şi fă o înregistrare pentru holoviziune. Să repete cuvintele astea mereu şi mereu, până când mesajul o să intre cu forţa în fiecare persoană de pe Trantor.

― Hei, spuse Raych reuşind în sfârşit să strecoare şi el o vorbă. Nu pot spune aşa ceva la holoviziune. Nu vreau ca tata să afle...

― Nu, sigur că nu, spuse repede Joranum. Într-adevăr, nu se poate. Vom folosi cuvintele tale şi vom găsi noi un dahlit care să le pronunţe. Câte unul din fiecare sector, fiecare în dialectul său, însă întotdeauna acelaşi mesaj: "Nu vreau ca un robot să conducă Imperiul."

― Şi ce se va întâmpla când Demerzel va dovedi că nu este un robot? întrebă Namarti.

― Fii serios, spuse Joranum. Cum să facă aşa ceva? Îi va fi imposibil. Psihologic imposibil. Ce? Marele Demerzel, puterea din spatele tronului, omul care i-a manevrat pe Cleon şi pe tatăl lui Cleon ca pe nişte marionete în toţi aceşti ani? Să coboare el de-acolo şi să se smiorcăie în faţa publicului, arătând că este un om? Ar fi la fel de dezastruos pentru el ca şi în cazul în care ar fi robot. G.D., l-am băgat pe ticălos într-o situaţie fără scăpare şi pentru asta trebuie să-i fim recunoscători acestui tânăr, aici de faţă.

Raych roşi.

― Raych te cheamă, nu-i aşa? spuse Joranum. Când partidul nostru va ajunge la putere, nu te vom uita. Dahl va fi bine tratat, iar tu vei avea o situaţie bună. Raych, într-o zi vei ajunge să conduci Sectorul Dahl şi nu vei regreta ajutorul pe care ni l-ai oferit. Acum regreţi?

― Absolut deloc, spuse Raych cu ardoare.

― În acest caz, vom avea grijă să te întorci la tatăl tău. Dă-i de ştire că nu vrem să-i facem nici un rău, că îl apreciem foarte mult. Dacă te va întreba cum ai aflat asta, te descurci tu, că eşti băiat isteţ. Şi dacă mai afli ceva care crezi că ne-ar fi de ajutor ― în special despre psihoistorie ― dă-ne de ştire.

― Garantat. Dar vorbiţi serios când spuneţi că veţi avea grijă ca Dahl-ul să o ducă bine?

― Absolut. Egalitate pentru toate sectoarele, băiete. Egalitate pentru toate lumile. Vom avea un nou Imperiu, din care vor fi date afară toate ticăloşiile datorate privilegiului şi inegalităţii.

Raych dădu puternic din cap:

― Exact asta vreau şi eu.

19

Cleon, Împăratul Galaxiei, trecea în goană prin coridorul ce ducea de la apartamentele sale personale, din Micul Palat, la birourile supradimensionatei sale echipe, care trăia în diversele anexe ale Palatului Imperial. Acestea reprezentau sistemul nervos central al Imperiului.

Câţiva dintre ataşaţii săi personali mergeau în urma lui, cu priviri care oglindeau cea mai adâncă îngrijorare. Împăratul nu mergea niciodată la alţii. Îi chema şi veneau ei la el. Iar când mergea, nu trăda niciodată semne de dezechilibru emoţional. Cum ar fi fost posibil? El era Împăratul şi, din această cauză, reprezenta mai mult un simbol al tuturor lumilor decât o fiinţă omenească.

Totuşi, acum părea o fiinţă omenească. Îi dădea pe ceilalţi la o parte, cu o mişcare nervoasă a mâinii drepte. În mâna stângă ţinea o hologramă strălucitoare.

Vorbea cu o voce aproape sugrumată, ce nu semăna deloc cu vocea cultivată pe care şi-o finisase cu atâta grijă de când stătea pe tron:

― Primul Ministru! Unde este?

Toţi înalţii funcţionari care îi stăteau în cale se bâlbâiau, înghiţeau în sec şi nu reuşeau deloc să fie coerenţi. Îi lăsa furios în urmă, făcându-i să se simtă ca într-un coşmar.

În cele din urmă, năvăli în biroul lui Demerzel, gâfâind uşor, şi strigă (serios, chiar a strigat):

― Demerzel!

Demerzel ridică surprins privirea şi se sculă din fotoliu, pentru că nimeni nu putea sta aşezat în prezenţa Împăratului decât dacă era invitat de acesta.

― Sire? spuse el.

Împăratul trânti holograma pe biroul lui Demerzel şi spuse:

― Ce-i asta? Poţi să-mi spui?

Demerzel privi ceea ce îi dăduse Împăratul. Era o hologramă minunată, clară şi vie. Aproape ca îl puteai auzi pe băieţel ― zece ani avea, probabil ― pronunţând cuvintele incluse în subtitlu: "Nu vreau ca un robot să conducă Imperiul."

Demerzel spuse liniştit:

― Am primit şi eu aşa ceva, Sire.

― Şi cine a mai primit?

― Am impresia, Sire, că este un manifest răspândit peste tot în Trantor.

― Da, şi vezi la cine se uită piciul ăsta?

Arătă cu Imperialul deget pe hologramă:

― Ăsta nu eşti tu?

― Asemănarea este frapantă, Sire.

― Şi greşesc dacă presupun că intenţia acestui manifest, după cum îl numeşti tu, este să te acuze că ai fi un robot?

― Se pare că aceasta este intenţia, Sire.

― Te rog să mă opreşti dacă greşesc. Roboţii nu sunt legendarii oameni mecanici care se pot găsi în... în cărţile de aventuri şi în poveştile pentru copii?

― Sire, mycogenienii au convingerea că...