Calm. Ca un interogatoriu.

Auzindu-i vocea calmă, Seldon fu cuprins de un fior. Apoi spuse, ferm:

― Trebuia. Era obligatoriu.

― Fă-mă să înţeleg. L-ai trimis în bârlogul hoţilor, în spelunca aia plină de asasini, în locul ăla care adună tot ce este criminal pe lume?

― Dors! Mă enervezi când te aud vorbind astfel. Numai un bigot ar folosi stereotipurile astea.

― Negi că Dahl ar fi aşa cum l-am descris?

― Bineînţeles. În Dahl există criminali şi derbedei. Ştiu asta foarte bine. Amândoi ştim. Dar nu toţi oamenii din Dahl sunt aşa. Criminali şi derbedei există în toate sectoarele, chiar şi în Sectorul Imperial, chiar şi în Streeling.

― Dar nu tot atât de mulţi, nu-i aşa? Unu nu este egal cu zece. Deşi în toate lumile există criminali, Dahl este printre cele mai rele. Ai computerul. Verifică statisticile.

― Nu e cazul. Dahl este cel mai sărac sector de pe Trantor şi există o corelaţie strânsă între sărăcie, mizerie şi crimă. Îţi garantez.

― Îmi garantezi! Şi l-ai trimis singur? Puteai să fi plecat tu cu el sau să mă fi trimis pe mine, sau să fi rugat câţiva colegi să-l însoţească. Nici unul nu ar fi avut ceva împotrivă să întrerupă puţin cursurile, sunt sigură.

― Misiunea în care l-am trimis cere ca el să fie singur.

― Ce misiune?

Dar Seldon se cufundă în tăcere, încăpăţânat.

― Aici am ajuns? spuse Dors. Nu mai ai încredere în mine?

― Este un joc. Nu îndrăznesc să mai las şi pe altcineva în afară de mine să-şi asume riscul. Nu te pot implica pe tine sau pe altcineva.

― Dar nu tu îţi asumi riscul, ci sărmanul Raych.

― Nu-şi asumă nici un risc, spuse iritat Seldon. Are douăzeci de ani, e tânăr, viguros, şi tare ca un copac... şi nu mă refer la puieţii pe care-i avem aici, în sera de pe Trantor. Mă refer la un copac solid şi sănătos din pădurile heliconiene. În plus, este Twister, spre deosebire de dahliţi.

― Tu şi Twist-ul tău, spuse Dors fără a muia vreun pic atitudinea rece. Crezi că soluţionează totul. Dahliţii poartă cuţite. Toţi. Şi blastere, sunt sigură.

― Despre blastere, nu ştiu ce să spun. Legile sunt foarte stricte în privinţa lor. Cât despre cuţite, sunt sigur că şi Raych poartă unul. Poartă cuţit chiar şi aici, în campus, unde legile îi interzic cu desăvârşire. Crezi că o să renunţe la el în Dahl?

Dors nu mai spuse.nimic.

Seldon tăcu şi el câteva minute, apoi decise că venise vremea să o mai îmbuneze.

― Uite ce e, spuse el, am să-ţi dezvălui ceva. Sper că se va întâlni cu Joranum, care în curând va vizita Sectoul Dahl. Mai mult nu-ţi spun.

― Da? Şi ce te aştepţi să facă Raych? Să-l umple de regrete amare pentru că duce o politică necinstită şi să-l trimită înapoi în Mycogen?

― Ei! Fii serioasă. Dacă adopţi atitudinea asta sarcastică, nu mai are rost să discutăm.

Îşi mută privirea de la ea, prin fereastră, fixând cerul gri-albăstrui de sub cupolă.

― Mă aştept de la el...

Şi vocea sa tremură o clipă...

― ...să salveze Imperiul.

― Eee, asta da! E o chestie mult mai simplă.

Vocea lui Seldon se aspri:

― Asta aştept de la el. Tu nu ai nici o soluţie. Nici Demerzel nu are. El n-a spus decât că soluţia trebuie s-o găsesc eu. Asta mă chinui să obţin, şi am nevoie de Raych în Dahl. De altfel, ştii că are darul de a inspira încredere. Cu noi a reuşit; sunt sigur că va reuşi şi cu Joranum. Dacă am dreptate, totul va fi bine.

Dors mări puţin ochii:

― Acum ai de gând să-mi spui că ai fost îndrumat de psihoistorie?

― Nu. N-am să te mint. N-am ajuns în stadiul în care psihoistoria ne poate ajuta în vreun fel, dar Yugo vorbeşte mereu de intuiţie... şi uite că şi eu am intuiţie.

― Intuiţie! Ce-i aia? Defineşte-o!

― Simplu. Intuiţia este arta ― specifică minţii umane ― de a găsi răspunsul corect plecând de la informaţii incomplete sau chiar false.

― Şi tu ai găsit răspunsul!

― Da, spuse Seldon cu o convingere fermă.

Dar în sinea sa era atacat de gânduri pe care nu i le putea împărtăşi lui Dors. Dacă Raych şi-a pierdut farmecul personal? Sau, mai rău, dacă va conştientiza mult prea puternic faptul că este dahlit?

14

Billibotton era Billibotton: mizerabilul, puturosul, întunecatul, întortocheatul Billibotton. Descompunerea ieşea la iveală peste tot, însă era plin de o vitalitate pe care Raych ştia că nu o va găsi nicăieri altundeva pe Trantor. Probabil nicăieri altundeva în Imperiu. Însă el nu prea cunoştea nimic, din experienţă proprie, despre alte lumi în afară de Trantor.

Văzuse ultima oară Billibotton-ul pe când avea doisprezece ani, dar chiar şi oamenii păreau aceiaşi: un amestec de umilinţă şi lipsă de respect; plini de o mândrie artificială, mormăindu-şi mereu nemulţumirea; bărbaţii scoşi în evidenţă de mustăţile lor negre şi stufoase, femeile de rochiile lor din pânză grosolană care arătau acum mult mai murdare în ochii lui Raych (era şi normal, nu mai avea aceiaşi ochi ca la doisprezece ani).

Cum puteau femeile să atragă bărbaţii cu rochii ca alea? Ce întrebare tâmpită! Chiar şi la doisprezece ani ştia foarte bine cât de repede şi uşor puteau fi date jos.

Deci, iată-l acolo, pierdut în gânduri şi amintiri, mergând pe străzi, trecând pe lângă vitrinele magazinelor, încercând să recunoască vreun loc sau altul, întrebându-se dacă mai putea recunoaşte pe cineva acum, după ce trecuseră opt ani. Poate vreunul dintre prietenii din copilărie... şi îşi dădu seama, încurcat, că deşi îşi amintea unele dintre poreclele cu care se strigau, nu-şi aducea aminte numele adevărate.

De fapt, golurile din memoria sa erau enorme. Nu că opt ani ar fi fost un interval chiar atât de lung, dar reprezentau două cincimi din viaţa unui tânăr de douăzeci de ani, iar de când plecase din Billibotton totul fusese atât de diferit, încât vechile amintiri păliseră ca un vis neclar.

Însă mirosurile rămăseseră. Se opri în faţa unei brutării, mică şi murdară, adulmecând glazura de nucă de cocos care se simţea în aer. Nicăieri altundeva nu mai dăduse peste un astfel de miros. Chiar şi atunci când se oprise pe undeva să cumpere tarte cu glazură de nucă de cocos, chiar şi atunci când erau lăudate ca fiind "în stil dahlit", nu erau decât slabe imitaţii, nimic mai mult.

Se simţi puternic încolţit de tentaţie. Ei bine, de ce nu? Avea suficiente credite, iar Dors nu mai era acolo ca să strâmbe din nas şi să se întrebe cât de curat ― sau, mai degrabă, necurat ― era locul. Ehe! Când avea el doisprezece ani, cine stătea să-şi facă probleme din cauza curăţeniei?

Dugheana era întunecată şi ochii lui Raych avură nevoie de ceva timp pentru a se obişnui. Erau câteva mese scunde, cu câte două scaune şubrede. Acolo, oamenii puteau servi o masă frugală. Probabil o moka şi câteva tarte. La una dintre mese stătea un tânăr, cu o cană goală în faţă. Purta un tricou care la origini fusese alb.

Brutarul (sau, cine ştie, un ospătar) îşi făcu apariţia dintr-o cameră din spate şi spuse morocănos:

― Ce să-ţi dau?