Joranum ridică privirea:
― Da, G.D., ce s-a întâmplat?
Părea puţin iritat.
― Jo-Jo, ce facem cu tipul ăsta, Seldon?
― Ce să facem? Deocamdată nimic. S-ar putea să ni se alăture.
― Pentru ce să mai aşteptăm? Putem face presiuni asupra lui. Tragem câteva sfori la Universitate, şi-i facem viaţa mizerabilă.
― Nu-nu. Până acum, Demerzel ne-a lăsat să ne vedem de treabă. Nesăbuitul, are prea multă încredere în el. Însă ar fi o cumplită greşeală să-l forţăm să acţioneze înainte de a fi noi gata. O mişcare brutală împotriva lui Seldon l-ar putea convinge să acţioneze. Bănuiesc că Seldon reprezintă o piesă esenţială în planurile lui Demerzel.
― Din cauza psihoistoriei de care aţi discutat?
― Într-adevăr.
― Ce este psihoistoria? N-am auzit de ea până acum.
― Puţini au auzit. Este o analiză matematică asupra societăţii umane, cu scopul de a prezice viitorul.
Namarti se încruntă şi simţi cum trupul i se îndepărtează încet, instinctiv, de Joranum. Ce era asta? Vreo glumă de-a lui Joranum? Trebuia să râdă? Namarti nu reuşea niciodată să-şi dea seama când sau de ce aşteptau ceilalţi ca el să râdă. Nu simţise niciodată nevoia de a râde.
― Să prezică viitorul? spuse el. Cum?
― Aaa! Dacă aş şti, ce nevoie aş mai avea de Seldon?
― Sincer să fiu, Jo-Jo, eu nu cred. Cum să prezici viitorul? Asta-i treabă de ghicitor!
― Ştiu, dar după ce Seldon ăsta ţi-a spart mitingul, am pus să se afle cât mai multe despre el. În toate privinţele. Cu opt ani în urmă, a venit pe Trantor şi a susţinut o lucrare despre psihoistorie, la o conferinţă a matematicienilor. După care, chestia a murit. Nimeni nu a mai făcut referire la ea. Nici măcar Seldon.
― Deci, se pare că n-a fost nimic de capul ei.
― O, nu, dimpotrivă. Dacă s-ar fi stins încetul cu încetul, dacă ar fi fost ridiculizată, aş fi zis şi eu că nu era nimic de capul ei. Dar din cauză că a dispărut aşa, complet şi dintr-o dată, cred că a fost pusă sub cel mai strict secret. Poate tocmai din cauza asta Demerzel n-a făcut nimic pentru a ne opri. Poate că nu este condus de un nesăbuit exces de încredere; poate ca face uz de psihoistorie şi intenţionează să profite din plin, la momentul potrivit. Dacă aşa stau lucrurile, şi dacă nu reuşim noi înşine să ne folosim de psihoistorie, am putea fi sortiţi eşecului.
― Seldon pretinde că psihoistoria nu există.
― Tu n-ai face la fel, dacă ai fi în locul lui?
― Eu sunt totuşi de părere că ar trebui sa facem presiuni asupra lui.
― Ar fi inutil, G.D. N-ai auzit niciodată povestea cu Toporul lui Venn?
― Nu.
― Dacă te-ai fi născut pe Nishaya, ai fi auzit. Este un basm faimos, de pe meleagurile mele natale. Pe scurt, Venn era un tăietor de lemne care avea un topor vrăjit. Cu o singură lovitură putea doborî orice copac. Toporul era extrem de preţios, dar Venn n-a făcut niciodată efortul de a-l ascunde. Şi cu toate acestea, niciodată nu a fost furat. Ştii de ce? Pentru că nimeni în afară de Venn nu îl putea ridica sau mânui. Ei bine, în momentul de faţă nimeni în afară de Seldon nu se poate folosi de psihoistorie. Dacă ni se alătură doar din cauză că îl forţăm, nu vom putea fi niciodată siguri de loialitatea lui. Ar putea determina un curs al evenimentelor care la început să pară în favoarea noastră. Însă acest curs ar putea fi manevrat în mod subtil astfel încât, după o vreme, ne-am trezi brusc distruşi. Nu, trebuie să ni se alăture de bună voie, şi trebuie să lucreze dorind să ne vadă pe noi învingători.
― Dar cum îl putem convinge?
― Prin fiul său. Raych, parcă aşa îl chema. Nu l-ai observat?
― Nu în mod special.
― G.D., G.D., trebuie să observi totul, altfel rişti să-ţi scape clemente esenţiale. În ochii tânărului se putea vedea că mă ascultă cu inima. A fost impresionat. Mi-am dat seama. Îmi dau perfect seama când îi impresionez pe ceilalţi. Ştiu când zdruncin nişte convingeri şi aduc pe cineva în pragul schimbării opiniilor.
Joranum zâmbi. Nu era tocmai zâmbetul simpatic, pseudoprietenos, pe care îl arbora atunci când apărea în public. Era un zâmbet sincer de data aceasta ― rece, într-un fel, ameninţător. Spuse:
― Să vedem ce putem face cu Raych, şi dacă, prin el, îl putem convinge pe Seldon.
8
După plecarea celor doi politicieni, Raych îl privi pe Hari, trecându-şi degetele peste mustaţă. Îi făcea mare plăcere să şi-o mângâie. Aici, în Sectorul Streeling, existau câţiva bărbaţi care purtau mustaţă. Dar mustăţile lor erau anemice, de culoare incertă, vrednice de tot dispreţul... chiar şi cele brunete. Majoritatea bărbaţilor nu purtau deloc mustaţă şi suportau să stea cu buza superioară dezgolită. Nici Hari nu purta, de exemplu, dar, întâmplător, asta era în avantajul lui. Datorită culorii părului său, o mustaţă l-ar fi transformat într-o caricatură.
Îl privi cu atenţie, aşteptând să iasă din oceanul de gânduri în care se cufundase. Apoi, nu mai putu să reziste:
― Tată!
Seldon ridică privirea:
― Ce?
Părea un pic deranjat din cauză că fusese întrerupt din gânduri. Cel puţin, asta era impresia lui Raych,
― Nu cred ca ai făcut bine că te-ai întâlnit cu gagii ăia doi, spuse Raych.
― Serios? De ce?
― Ei bine, gagiul ăla mărunţel, nu mai ştiu cum îl cheamă, a fost cel căruia i-ai făcut necazuri, pe Stadion. Mai mult ca sigur că nu i-a plăcut.
