Sergentul vorbi.

Mai târziu, Seldon îi spuse lui Dors:

― Cum de-ai putut face una ca asta, Dors? Niciodată nu mi te-am închipuit capabilă de atâta... violenţă.

Dors replică, rece:

― Nu i-am făcut mult rău, Hari. Ameninţarea a fost suficientă. În orice caz, securitatea ta trecea pe locul întâi.

― Ar fi trebuit să mă laşi pe mine să mă ocup de el.

― De ce? Pentru a-ţi salva mândria masculină? În primul rând, nu ai fi fost suficient de rapid. În al doilea rând, orice ai fi reuşit să faci, trebuie să ţii cont că eşti bărbat şi ar fi fost de aşteptat, din partea ta, să ai o reacţie pe măsură. Însă eu sunt femeie, iar femeile, aşa cum cred majoritatea oamenilor, nu sunt considerate tot atât de feroce ca bărbaţii şi, în general, nu ar avea puterea să facă ceea ce am făcut eu. Povestea se va amplifica pe măsură ce va fi transmisă din gură în gură şi toţi se vor teme de mine. Nimeni nu va mai încerca să-ţi facă vreun rău, pentru că se va teme de mine.

― De teama ta şi de teama execuţiei. Sergentul şi complicii lui vor fi executaţi, ştii?

Auzind acestea, o expresie de suferinţă întunecă faţa de obicei calmă a lui Dors, ca şi cum nu putea suporta gândul că sergentul trădător urma să fie executat, deşi acesta l-ar fi omorât fără şovăială pe iubitul ei Hari.

― Dar nu este necesară executarea conspiratorilor, exclamă ea. Exilul este foarte potrivit.

― Nu, spuse Seldon. Este prea târziu. Cleon nu vrea să audă de nimic în afară de execuţie. Îl pot cita... dacă doreşti.

― Adică s-a hotărât deja?

― Pe loc. I-am spus că exilul sau închisoarea erau suficiente, însă el a spus nu. A spus: "De fiecare dată când încerc să rezolv o problemă prin acţiune directă şi de forţă, mai întâi Demerzel şi apoi tu mi-aţi vorbit de «despotism» şi «tiranie». Însă acesta este Palatul meu. Acestea sunt domeniile mele. Aceştia sunt gardienii mei. Siguranţa mea depinde de siguranţa acestui loc şi de loialitatea oamenilor mei. Crezi că orice abatere de la loialitatea absolută poate fi pedepsită cu altceva decât cu moartea imediată? Cum altfel vei fi tu în siguranţă? Cum altfel voi fi eu în siguranţă?" I-am spus că vor trebui judecaţi. "Sigur," a spus el, "va avea loc o judecată militară sumară şi nu mă aştept să existe vreun vot împotriva execuţiei. Le voi spune clar care este intenţia mea."

Dors părea îngrozită:

― Vorbeşti foarte calm despre toate astea. Eşti de acord cu Împăratul?

Seldon aprobă stânjenit din cap:

― Da.

― Pentru că a fost un atentat la viaţa ta. Ţi-ai abandonat principiile de dragul răzbunării?

― Haide, Dors, ştii că nu sunt o persoană răzbunătoare. Totuşi, nu numai eu, sau Împăratul, am fost în pericol. Istoria recentă a Imperiului ne arată clar că Împăraţii se perindă pe tron. Psihoistoria trebuie protejată. Chiar dacă eu păţesc ceva, psihoistoria va fi odată şi-odată creată. Însă Imperiul se prăbuşeşte vertiginos, nu putem aştepta... şi doar eu am avansat suficient de mult pentru a o obţine la timp.

― Atunci ar trebui să-i înveţi şi pe alţii ceea ce ştii tu, spuse serioasă Dors.

― Chiar asta şi fac. Yugo este un succesor foarte bun şi am adunat un grup de tehnicieni care vor fi folositori ceva mai târziu, dar nu vor fi tot atât...

Se opri.

― Nu vor fi tot atât de buni ca şi tine? continuă ea. Tot atât de înţelepţi, de capabili? Asta ai vrut să spui?

― Întâmplător, chiar aşa cred, spuse Seldon. Sunt şi eu om. Psihoistoria este a mea şi, dacă o pot realiza, aş dori ca meritele să-mi fie atribuite mie.

― Oameni, oftă Dors dând din cap aproape cu tristeţe.

Execuţiile avură loc. De peste un secol nu se mai văzuse o astfel de epurare. Doi Miniştri, cinci funcţionari din eşaloanele inferioare, şi patru soldaţi, inclusiv nefericitul sergent, fură trimişi la moarte. Toţi gardienii care nu au făcut faţă unor verificări riguroase au fost eliberaţi din serviciu şi exilaţi în Provinciile îndepărtate.

De atunci, nu s-a mai dat vreun semn de neloialitate. Atât de notorie devenise grija cu care era păzit Primul Ministru, ca să nu mai spunem nimic despre terifianta femeie ― "Tigroaica" i se spunea ― care îl supraveghea, încât Dors nici nu mai avea nevoie să se ţină mereu de el. Prezenţa ei invizibilă era un scut perfect şi Împăratul Cleon se bucură timp de aproape zece ani de o securitate liniştită şi absolută.

Însă acum, psihoistoria ajunsese în punctul în care putea face predicţii, într-un anume sens. Seldon, traversând domeniile de la birou (Prim Ministru) la laborator (psihoistoric) îşi dădea seama, cu nelinişte, că această perioadă de pace avea mari şanse să se termine.

3

Şi totuşi, chiar şi aşa, Seldon nu-şi putu reprima sentimentul de satisfacţie care îl învălui atunci când intră în laboratorul său.

Cum se mai schimbaseră lucrurile!

Totul începuse acum douăzeci de ani, cu încercările ezitante pe care le făcuse pe un computer heliconian de mâna a doua.

Atunci, pentru prima oară, i se revelase într-o manieră vagă ceea ce avea să devină matematică parahaotică.

Apoi au fost anii petrecuţi la Universitatea Streeling, când el şi Yugo Amaryl, muncind împreună, au încercat să pună ordine în ecuaţii, să scape de inconveniente şi să găsească o modalitate de modelare a celor mai dificile efecte haotice. Făceau, într-adevăr, progrese foarte mici.

Dar acum, după zece ani petrecuţi în postul de Prim Ministru, avea o întreagă clădire plină cu cele mai noi versiuni de computere şi o întreagă echipă de oameni muncind la o mare varietate de probleme.

Din necesitate, nimeni din echipa sa ― excepţie făcând, desigur, Yugo şi el însuşi ― nu erau la curent cu altceva în afara problemelor de care se ocupau. Fiecare lucra cu o mică râpă sau cu o mică pajişte, pe giganticul munte al psihoistoriei, pe care doar Seldon şi Amaryl îl puteau vedea în toată imensitatea sa. Ba chiar şi ei îl vedeau neclar, vârfurile fiind ascunse în nori, pantele învăluite în ceaţă.

Desigur, Dors Venabili avea dreptate. Va trebui să-şi iniţieze oamenii în misterul întregii psihoistorii. Psihoistoria nu mai putea fi manevrată de numai doi oameni. În plus, Seldon îmbătrânea. Chiar dacă putea privi înainte câteva decenii, anii celor mai fructuoase realizări se aflau, cu siguranţă, în spatele său.

Chiar şi Amaryl va împlini peste o lună treizeci şi nouă de ani. Deşi putea fi considerat încă tânăr, nu era prea tânăr pentru un matematician... şi lucrase la rezolvarea problemelor aproape tot atât de mult ca şi Seldon. Capacitatea sa de acceptare a unor idei noi, tangenţiale, putea, de asemenea, să se fi diminuat.

Amaryl îl văzuse intrând şi apropiindu-se. Seldon îl privi cu drag. Amaryl era tot atât de dahlit ca şi Raych. Totuşi, Amaryl, în ciuda fizicului musculos şi staturii scunde, nu părea deloc dahlit. Îi lipsea mustaţa, îi lipsea accentul, îi lipsea, după toate aparenţele, conştiinţa faptului că este dahlit. Ba chiar fusese de-a dreptul insensibil la lozincile lui Jo-Jo Joranum, atât de pe placul oamenior din Dahl.

Ca şi cum Amaryl nu aparţinea unui sector sau unei planete, nici măcar Imperiului. El aparţinea ― complet ― psihoistoriei.

Seldon fu cuprins de un acces de nemulţumire. El era conştient de primele două decenii petrecute pe Helicon şi se considera încă heliconian. Se întrebă dacă acest lucru nu îl va trăda, deviindu-i gândurile de la psihoistorie. Ideal, pentru a folosi în mod corect psihoistoria, trebuie să fii deasupra lumilor şi sectoarelor, să consideri doar umanitatea, în aspectul său abstract... iar Amaryl chiar asta şi făcea, spre deosebire de Seldon.

Seldon trebui să recunoască asta în sinea sa, oftând tăcut.

― Hari, cred că facem progrese, spuse Amaryl.

― Presupui, Yugo? Doar presupui?

― N-am de gând să mă arunc în spaţiu fără un costum de cosmonaut.

Vorbise pe un ton foarte serios (nu prea avea simţul umorului) şi intrară în biroul lor particular. Era mic, însă bine ecranat.

Amaryl se aşeză, picior peste picior. Spuse:

― Ultima ta metodă de a modela haosul pare să meargă, parţial... cu preţul preciziei, desigur.

― Desigur. Ceea ce câştigăm în lungime pierdem în lăţime. Aşa funcţionează Universul. Însă trebuie să-l păcălim cumva.

― L-am păcălit puţin. E ca şi cum ai privi printr-un geam acoperit cu gheaţă.