― Mai bine decât în anii în care priveam printr-un perete de plumb.

Amaryl murmură ceva pentru sine, apoi spuse:

― Putem prinde pâlpâiri de lumină şi întuneric.

― Explică-te!

― Nu pot, însă am Primul Radiant, la care am lucrat ca un... un...

― Încearcă "lamec". Este un animal ― de povară ― pe Helicon. Pe Trantor nu există.

― Dacă lamecul trage din greu, atunci cam aşa a fost şi munca mea la Primul Radiant.

Apăsă plăcuţa de pe birou şi desigilă un sertar, care se deschise alunecând fără zgomot. Luă de acolo un cub negru, opac, pe care Seldon îl cercetă cu interes. Seldon însuşi pusese la punct circuitele Primului Radiant, însă Amaryl asamblase totul... un bărbat foarte îndemânatic, Amaryl ăsta!

Camera se cufundă în întuneric şi prin aer începură să strălucească ecuaţii şi relaţii numerice. Cifrele se întindeau sub ochii lor, plutind chiar deasupra suprafeţei biroului, ca nişte marionete suspendate de nişte fire invizibile.

― Minunat, spuse Seldon. Mai târziu, dacă vom trăi suficient de mult, Primul Radiant va produce un fluviu de simbolism matematic, care va îngloba istoria trecută şi viitoare. În el vom găsi curenţi şi pârâiaşe, metode pentru a le modifica traseul după dorinţa noastră.

― Da, spuse sec Amaryl, dacă ne putem obişnui cu gândul că acţiunile pe care le facem, pe care noi le dorim îndreptate spre cea mai buna finalitate, se pot dovedi de fapt cele mai nefaste.

― Crede-mă, Yugo, în fiecare noapte, când mă bag în pat, mă roade gândul ăsta. Totuşi, încă nu am ajuns într-un asemenea stadiu. Tot ce avem este aparatul ăsta... care, după cum spui tu, nu oferă mai mult decât distingerea vagă a unor pete de lumină şi întuneric printr-un geam acoprit de gheaţă.

― Foarte adevărat.

― Şi ce anume crezi că distingi, Yugo?

Seldon îl privi cu atenţie pe Amaryl, cu un ochi puţin critic. Câştigase în greutate, începea să se rotunjească. Petrecea prea mult timp aplecat deasupra computerelor (şi acum, asupra Primului Radiant)... şi cam neglija activitatea fizică. Deşi se mai întâlnea din când în când cu câte o femeie, Seldon ştia că nu se însurase niciodată. Ce greşeală! Până şi omul cel mai obsedat de muncă trebuie să-şi facă timp pentru a-şi satisface o consoartă, pentru a avea grijă de copii.

Seldon se gândi la propria sa faţă, încă fără riduri, şi la modul în care Dors îl obliga să şi-o menţină astfel.

― Ce disting? spuse Amaryl. Imperiul are necazuri.

― Imperiul are mereu necazuri.

― Da, dar acum sunt de un tip ceva mai special. Există posibilitatea să avem necazuri chiar în centru.

― Pe Trantor?

― Aşa cred. Sau la Periferie. Fie vom avea o situaţie grea aici ― probabil război civil ― fie lumile dinspre Periferie vor începe să se desprindă de Imperiu.

― Nu ai nevoie de psihoistorie ca să faci o predicţie ca asta.

― Chestia interesantă este că există, se pare, o relaţie de excluziune mutuală. Una sau alta. Probabilitatea să se întâmple amândouă odată este foarte mică. Aici! Priveşte! Este chiar matematica ta. Uită-te!

Rămaseră îndelung aplecaţi deasupra ecranului Primului Radiant.

Seldon spuse în cele din urmă:

― Nu reuşesc să-mi dau seama de ce aceste două variante se exclud una pe alta.

― Nici eu, Hari, dar ce valoare ar mai avea psihoistoria dacă ne-ar arăta ceea ce ne este evident? Acum ne arată ceva ce nu am putea estima. Ceea ce nu ne arată este, în primul rând, care dintre alternative este mai bună, şi în al doilea rând, ce anume trebuie făcut pentru a se realiza varianta cea bună şi a elimina varianta proastă.

Seldon strânse buzele, apoi spuse şoptit:

― Îţi pot spune eu care dintre alternative este preferabilă. Lăsăm Periferia şi păstrăm Trantor-ul.

― Serios?

― Nici o îndoială. Trebuie să păstrăm stabilitatea pe Trantor, chiar dacă ar fi să o facem numai pentru că ne aflăm noi aici.

― Sunt sigur că siguranţa noastră personală nu este factorul decisiv.

― Nu, dar psihoistoria este. La ce ne-ar folosi să păstrăm periferia dacă evenimentele de pe Trantor ne vor împiedica să lucrăm la psihoistorie? Nu spun că vom fi ucişi, însă vom fi puşi în imposibilitatea de a lucra. Evoluţia psihoistoriei şi soarta noastră depind de acest lucru. Cât despre Imperiu, dacă Periferia se destramă, va începe o dezintegrare care de-abia peste multă vreme va atinge nucleul.

― Chiar dacă ai dreptate, Hari, ce putem face pentru a menţine stabilitatea pe Trantor?

― Va trebui să ne gândim la asta.

Între cei doi căzu liniştea. După o vreme, Seldon spuse:

― Faptul că mă gândesc nu mă face mai fericit. Dacă Imperiul este deja pe o cale greşită şi a fost aşa în toată istoria lui? Mă gândesc la asta de fiecare dată când vorbesc cu Gruber.

― Cine-i Gruber?

― Mandell Gruber. Un grădinar.

― Aha. Cel care a alergat să te salveze cu grebla, în momentul atentatului?

― Da. Întotdeauna i-am fost recunoscător pentru asta. Nu avea decât o greblă, împotriva altor posibili conspiratori cu blastere. Asta se cheamă loialitate. Oricum, o discuţie cu el este ca o gură de aer curat. Nu-mi pot petrece tot timpul discutând cu funcţionarii de la Curte şi cu psihoistoricii.

― Mulţumesc.

― Haide! Ştii ce vreau să spun. Lui Gruber îi place să stea sub cerul liber. Îşi doreşte vântul, ploaia, frigul aspru... tot ce îi poate oferi vremea urâtă. Şi eu le duc dorul din când în când.

― Eu nu. N-am să sufăr dacă n-am să merg niciodată acolo.

― Ai fost crescut sub cupolă... dar să presupunem că Imperiul ar fi alcătuit din lumi simple, neindustrializate, câştigându-şi existenţa din creşterea animalelor şi din agricultură, cu o populaţie redusă ca număr, cu spaţii vaste? Nu ne-ar fi tuturor mai bine?

― Sună oribil ceea ce spui.

― Am găsit nişte timp liber pentru a face nişte analize cât mai amănunţite. Mie mi se pare că este un caz de echilibru instabil. O lume slab populată, ca cea pe care am descris-o, fie sărăceşte, căzând până la un nivel de subcivilizaţie aproape animală... fie se industrializează. Stă pe o margine îngustă şi cade ori într-o direcţie, ori în cealaltă. Întâmplător, aproape toate lumile din Galaxie s-au îndreptat spre industrializare.

― Pentru că aşa este mai bine.

― Poate. Dar nu poate continua la nesfârşit. Acum privim rezultatele industrializării. Imperiul nu mai poate exista multă vreme pentru că s-a... s-a supraîncălzit. Nu mă pot gândi la nici o altă expresie. Ce va urma, nu ştim. Dacă vom reuşi cu ajutorul psihoistoriei să împiedicăm Prăbuşirea sau, mai probabil, să realizăm o revenire a Imperiului după Prăbuşire, oare nu vom crea un răgaz pentru o altă supraîncălzire? Ăsta este singurul viitor al omenirii, să împingă bolovanul, ca Sisif, până în vârful muntelui, pentru ca după aceea să îl privească rostogolindu-se din nou până la poalele muntelui?

― Cine-i Sisif?