Eto Demerzel râse.
Nu era pentru prima oară. Stătea, împreună cu Hari Seldon şi Dors Venabili, într-o cameră unde nu-i putea spiona nimeni. Din când în când, la un semnal al lui Hari, râdea.. Câteodată se lăsa pe spate şi râdea în hohote, dar Seldon dădea nemulţumit din cap:
― Aşa nu vei convinge niciodată.
Aşa că Demerzel zâmbea şi râdea imediat după aceea, cu o atitudine demnă. Seldon se strâmba:
― Sunt în mare încurcătură. N-are nici un sens să-ţi spun bancuri. Tu nu înţelegi poanta decât din punct de vedere intelectual. Va trebui pur şi simplu să memorezi sunetul.
― Foloseşte-te de înregistrarea holografică a altuia care râde, îi propuse Dors.
― Nu! Aşa nu va părea niciodată natural. Ăia nu sunt decât o ceată de idioţi plătiţi să cotcodăcească. Nu asta vreau. Încearcă din nou, Demerzel.
Demerzel încercă din nou, şi tot aşa, până când Seldon spuse în cele din urmă:
― În regulă. Înregistrează sunetul ăsta şi reprodu-l atunci când ţi se va pune întrebarea. Trebuie să pari amuzat. Oricât de bine ai râde, nu o poţi face cu figura ta serioasă. Zâmbeşte puţin, o idee. Trage de colţurile gurii.
Încet, gura lui Demerzel se deschise într-un zâmbet.
― Nu-i rău, spuse mulţumit Seldon. Poţi să faci ca ochii să-ţi scânteieze?
― Cum adică, să-i "scânteieze", spuse indignată Dors. Nimeni nu poate face aşa ceva. Este o metaforă.
― Nu, nu este, spuse Seldon. Apare o lacrimă în ochi ― de fericire, tristeţe, surpriză sau ce-o mai fi ― şi reflexia luminii în ea crează senzaţia.
― Şi chiar crezi că Demerzel poate lăcrima?
Demerzel spuse, foarte serios:
― Ochii mei pot produce lacrimi, pentru a curăţa zona... dar nu în alte scopuri. Poate că dacă îmi imaginez totuşi că am ochii puţin iritaţi...
― Încearcă, spuse Seldon. Nu-ţi poate cauza vreun rău.
Aşa se face că atunci când discursul la holoviziunea subeterică luă sfârşit şi cuvintele se transmiteau spre milioane de lumi cu o viteză de mii de ori mai mare decât cea a luminii ― cuvinte realiste, serioase, precise, fără încărcătură retorică ― nu se spusese nimic despre roboţi ― Demerzel se declară pregătit să răspundă întrebărilor.
Nu avu mult de aşteptat. Prima întrebare fu:
― Domnule Prim Ministru, sunteţi robot?
Demerzel rămase calm, lăsând tensiunea să crească. Apoi zâmbi, trupul lui se scutură uşor, după care râse. Nu era un râs zgomotos, în hohote, dar era sănătos. Râsul unuia care aprecia un banc bun. Un râs molipsitor. Spectatorii chicotiră, apoi râseră împreună cu el.
Demerzel aşteptă ca râsul să se termine, apoi, cu ochii scânteind, spuse:
― Chiar trebuie să răspund la o astfel de întrebare? Credeţi că este necesar?
Încă zâmbea, când imaginea se întunecă progresiv, şi emisiunea luă sfârşit.
23
― Sunt sigur ca a mers, spuse Seldon. Normal. Nu se vor întoarce cu toţii la o sută optzeci de grade, instantaneu. Este nevoie de timp. Dar acum lucrurile merg în direcţia cea bună. Am observat asta atunci când am oprit discursul lui Namarti, pe Stadionul Universităţii. Publicul era de partea lui, până când l-am înfruntat cu curaj, deşi şansele nu erau de partea mea. Publicul a trecut imediat de partea mea.
― Crezi că este o situaţie asemănătoare? întrebă neîncrezătoare Dors.
― Bineînţeles. Deşi nu am psihoistoria la îndemână, mă pot folosi de analogie... şi de creierul cu care m-am născut. Iată-l pe Primul Ministru, atacat din toate părţile de acuzaţii, şi le înfruntă pe toate cu un zâmbet, râzând. Nici un robot nu ar face aşa ceva, deci iată cel mai simplu mod de a răspunde la întrebare. Aşa cum e şi normal, simpatia a început să treacă de partea lui. Nimic nu mai poate opri acest proces. Dar nu suntem decât decât la început. Va trebui să aşteptăm să vedem ce are de spus Sunmaster Fourteen.
― Ai încredere şi în privinţa asta?
― Absolut.
24
Tenisul era unul dintre sporturile favorite ale lui Hari, dar prefera să joace decât să se uite la alţii. Îl urmări cu atenţie, deci, pe Împăratul Cleon care, îmbrăcat în costum de sport, alerga pe teren să returneze mingea. Era vorba de tenis Imperial, numit astfel deoarece îl practicau Împăraţii, o versiune a tenisului în care se folosea o rachetă computerizată ce-şi putea modifica uşor aspectul în funcţie de presiunea exercitată asupra mânerului. Hari încercase de câteva ori să se acomodeze cu acest mod de joc, dar descoperi că stăpânirea rachetei computerizate i-ar cere multă practică... iar timpul lui Hari Seldon era mult prea preţios pentru o astfel de preocupare neînsemnată.
Cleon trimise mingea într-o poziţie din care nu se mai putea returna şi câştigă jocul. Ieşi în pas alergător de pe teren, în aplauzele moderate ale funcţionarilor care priviseră.
― Felicitări, Sire, îi spuse Seldon. Aţi făcut un joc minunat.
Cleon răspunse, indiferent:
― Crezi, Seldon? Toţi sunt foarte atenţi să mă lase să câştig. Asta nu-mi face nici o plăcere.
― În acest caz, Sire, spuse Seldon, aţi putea ordona subalternilor să joace mai bine.
― N-ar fi de nici un folos. Tot ar avea grijă să piardă. Iar dacă ar câştiga, aş fi şi mai puţin satisfăcut decât dacă aş câştiga eu din cauză că mă lasă ei. Nu e deloc plăcut să fii Împărat, Seldon. Joranum ar fi aflat asta... dacă ar fi reuşit să devină.
Dispăru în cabina Imperială de duş. Ieşi destul de repede, spălat, uscat şi îmbrăcat într-o ţinută mult mai oficială.
― Seldon, spuse el facându-le semn celorlalţi să se îndepărteze, terenul de tenis oferă o protecţie maximă faţă de urechile indiscrete, iar vremea este deosebit de frumoasă, aşa că hai să nu intrăm înăuntru. Am citit mesajul mycogenian al lui Sunmaster Fourteen. Este adevărat?
