― Nu, Sire. Probabil că vă amintiţi întâmplarea. Atunci când cu...

Îşi drese vocea, căutând modalitatea cea mai diplomatică pentru a-i aminti Împăratului despre acel incident:

― ... sergentul mi-a ameninţat viaţa, la scurt timp după ce am fost numit în actualul meu post, prin bunătatea voastră.

― Tentativa de asasinare, spuse Cleon ridicând privirea spre cer ca şi cum încerca să nu se enerveze. Nu înţeleg de ce toată lumea se teme să pronunţe cuvântul ăsta.

Seldon spuse domol, dispreţuindu-se pentru uşurinţa cu care învăţase să flateze:

― Poate că noi ceilalţi suntem mai puternic afectaţi decât voi la gândul că Împăratului nostru i s-ar putea întâmpla ceva rău.

Cleon zâmbi ironic:

― Aşa o fi. Şi ce legătură are asta cu Gruber? Parcă aşa îl cheamă, nu?

― Da, Sire. Mandell Gruber. Sunt sigur că dacă veţi sonda în memorie, vă veţi aminti că un grădinar a venit în fugă să mă apere cu o greblă, deşi sergentul avea în mână un blaster.

― A, da. Şi tipul ăsta este acel grădinar?

― El, Sire. De atunci l-am considerat prieten şi mă întâlnesc cu el de fiecare dată când ies pe domenii. Cred că mă supraveghează, se simte răspunzător pentru mine. Şi, desigur, eu îi sunt recunoscător.

― Te înţeleg... Că tot veni vorba, ce mai face formidabila ta doamnă, Dr. Venabili? Nu mă întâlnesc prea des cu ea.

― Este istoric, Sire. Pierdută în trecut.

― Nu te sperie? Pe mine m-ar speria. Mi s-a povestit cum l-a tratat pe acel sergent. Aproape că ţi s-ar fi făcut milă de el.

― Când e vorba de siguranţa mea, Sire, nimic nu-i poate sta în cale. Însă, în ultima vreme nu i s-a mai oferit ocazia. Totul este liniştit.

Împăratul privi în urma grădinarului, care dispărea din raza vizuală:

― L-am răsplătit pe acest om?

― M-am ocupat eu de asta, Sire. Are o soţie şi două fiice. Am aranjat ca fiecare fată să aibă pusă de-o parte câte o sumă de bani.

― Foarte bine. Însă cred că are nevoie de o promovare... Este un grădinar bun?

― Excelent, Sire.

― Grădinarul Şef, Malcomber ― nu-mi mai aduc bine aminte cum îl cheamă ― a îmbătrânit şi probabil că nu mai poate face faţă slujbei. S-a apropiat de optzeci de ani. Crezi că Gruber i-ar putea lua locul?

― Sunt sigur ca ar putea, Sire, dar îi place slujba pe care o are acum. Stă afară, sub cerul liber, indiferent de vreme.

― Da, văd că recomandările tale sunt foarte bune. Sunt sigur că se va deprinde cu treburile administrative şi chiar am nevoie de cineva pentru rearanjarea domeniilor. Hmmm. Trebuie să mă mai gândesc la asta. Prietenul tău Gruber ar putea fi chiar omul de care am nevoie... Apropo, Seldon, la ce te refereai când ai spus că totul este liniştit?

― Am vrut să spun, Sire, că nu au mai fost semne de neînţelegere la Curtea Imperială. Tendinţa inevitabilă spre intrigi pare să se apropie de minima posibilă.

― N-ai mai vorbi aşa dacă ai fi Împărat, Seldon, şi ar trebui să te lupţi cu toţi funcţionarii ăştia şi plângerile lor. Cum poţi să-mi spui că lucrurile sunt liniştite, când ajung la mine în fiecare săptămână rapoarte despre o avarie importantă aproape în fiecare loc de pe Trantor?

― Sunt evenimente inevitabile.

― Nu-mi aduc aminte să se fi produs atât de frecvent în anii precedenţi.

― Poate din cauză că nici nu s-au produs, Sire. Infrastructura îmbătrâneşte şi ea o dată cu trecerea timpului. Pentru a face reparaţiile necesare aşa cum trebuie este nevoie de timp, muncă şi cheltuieli enorme. O creştere a taxelor nu ar fi privită cu ochi buni, în vremurile astea.

― Dar ce, au fost vreodată privite cu ochi buni? Înţeleg că oamenii sunt foarte nemulţumiţi de aceste disfuncţionalităţi. Trebuie să le pui capăt, Seldon. Psihoistoria ce zice?

― Zice ce zice şi bunul simţ. Anume că totul îmbătrâneşte.

― Ei bine, asta mi-a cam stricat buna dispoziţie. Trebuie să faci ceva, Seldon.

― Da, Sire, spuse încet Seldon.

Împăratul se îndepărtă cu paşi mari. Seldon se gândi că ultima parte a discuţiei îi stricase şi lui ziua. Prăbuşirea centrului era alternativa pe care nu o dorea. Dar cum să o evite? Cum să mute criza înspre Periferie?

Psihoistoria nu îi spunea cum.

7

Raych Seldon se simţea extraordinar de mulţumit pentru că era prima cină en famille pe care o lua în ultimele luni cu cele două fiinţe pe care le considera mamă şi tată. Ştia foarte bine că nu îi erau părinţi în sens biologic, dar asta nu avea importanţă. Le zâmbi cu o dragoste neţărmurită.

Ambianţa nu era tot atât de plăcută ca cea din Streeling, pe vremuri, când căminul lor era mic şi intim, o adevărată bijuterie în clădirea mare a Universităţii. Acum, din nefericire, nimic nu putea ascunde grandoarea apartamentului Primului Ministru.

Raych se privea câteodată în oglindă şi se minuna cum de fusese totul posibil. Nu era înalt, avea doar 163 centimetri în înălţime, mult mai scund decât oricare dintre părinţii săi. Era cam îndesat, însă musculos (nu gras), brunet, şi purta semnul caracteristic dahliţilor: mustaţa pe care şi-o păstra cât mai neagră şi mai deasă.

În oglindă îl mai putea vedea şi acum pe vagabondul de dinaintea întâlnirii cu Hari şi Dors. Seldon era mult mai tânăr în acele vremuri. Raych avea acum vârsta lui de atunci. Uimitor, Dors se schimbase extrem de puţin. Părea tot atât de proaspătă şi de zveltă ca în ziua în care Raych le arătase pentru prima oară drumul spre Mama Rittah, în Billibotton. Iar el, Raych, născut în sărăcie şi mizerie, era acum membru în serviciul public, un mic slujbaş în Ministerul Populaţiei.

― Cum merg lucrurile la Minister, Raych? întrebă Seldon. Vreun progres?

― Oarecum, tată. Elaborăm legi. Luăm decizii. Ţinem discursuri. Totuşi, este greu să mişti oamenii. Poţi să predici cât vrei despre frăţia dintre oameni, însă nimeni nu se prea simte frate cu altul. Ce mă descurajează pe mine este că dahliţii sunt la fel de răi ca şi ceilalţi. Vor să fie trataţi ca egali, aşa spun, şi este adevărat, însă dacă li se dă ocazia, nu le face nici o plăcere să-i trateze pe ceilalţi ca egali.

― Este imposibil să schimbi mentalitatea şi inima oamenilor, Raych, spuse Dors. Cel mai bun lucru pe care-l poţi face este să încerci şi să reuşeşti eliminarea celor mai mari dintre nedreptăţi.

― Necazul este, spuse Seldon, că, de-a lungul istoriei, nimeni nu s-a ocupat să rezolve aceasta problemă. Oamenilor li s-a permis să se macine în tentantul joc "eu sunt mai bun decât tine", şi este greu astăzi să faci ordine în toată harababura pe care au creat-o. Dacă laşi lucrurile să meargă de la sine pe o cale proastă timp de o mie de ani, nu este de mirare dacă ai nevoie de ― să zicem ― o sută de ani pentru a mai îmbunătăţi situaţia.

― Tată, spuse Raych, uneori am impresia că mi-ai dat slujba asta pentru a mă pedepsi.

Seldon ridică sprâncenele:

― Ce motiv aş fi avut să te pedepsesc?

― Pentru că m-am simţit atras de lozincile lui Joranum, cele cu egalitatea dintre sectoare şi o mai mare participare a populaţiei la guvernare.

― Nu te condamn pentru aşa ceva. Sunt idei atrăgătoare, dar ştii că Joranum le folosea doar ca pe o modalitate de a prelua puterea. După aceea...

― Dar m-ai pus să-i întind capcana, în ciuda faptului că eram de acord ideile lui.

― Nu mi-a fost uşor să-ţi cer să faci una ca asta, spuse Seldon.