Namarti zâmbi:
― Ce idiot eşti, Andorin! Ce mai Împărat vei fi! Crezi că din cauză că rămân aici, nu îmi asum nici un risc? Dacă mişcarea nu-şi atinge ţinta, dacă planul dă greş, sau dacă vreunii dintre oamenii noştri sunt prinşi, crezi că nu vor spune tot ceea ce ştiu? Dacă tu vei fi cumva prins, vei suporta tratamentul drăgăstos al Gărzii Imperiale fără să le povesteşti despre mine? Şi, după o tentativă de asasinare eşuată, crezi că nu vor scotoci Trantor-ul în căutarea mea? Crezi că nu voi fi prins până la urmă? Şi când mă vor găsi, care crezi că va fi soarta mea? Risc? Eu îmi asum un risc mai mare decât oricare dintre voi, stând aici şi nefacând nimic. Deci, pe scurt, cam aşa stau lucrurile. Vrei sau nu să fii Împărat?
Andorin spuse cu o voce joasă:
― Vreau să fiu Împărat.
Şi astfel, totul se puse în mişcare.
22
Lui Raych nu-i scăpă faptul că era tratat cu o atenţie deosebită. Întregul grup al grădinarilor-pretendenţi era acum cazat într-unul dintre hotelurile Sectorului Imperial. Nu într-unul de mâna întâi, desigur.
Grădinarii formau un grup eterogen, din cincizeci de lumi diferite, însă Raych nu prea avea ocazia să vorbească cu ei. Andorin, fără să pară că face eforturi deosebite în această direcţie, reuşise să-l izoleze de ceilalţi.
Raych se întrebă care să fie motivul. Avea o senzaţie de deprimare. De fapt, se simţise oarecum deprimat încă de când plecase din Wye. Asta îi afecta procesul gândirii; se mai lupta şi să o înlăture pe... însă fără un succes deplin.
Andorin era îmbrăcat cu haine grosolane şi se străduia să arate ca un muncitor. Trebuia să joace rolul grădinarului, pentru a conduce "spectacolul" ― oricare ar fi fost acesta.
Raych se simţea vinovat pentru faptul că nu reuşise să afle natura acelui "spectacol". Îl izolaseră, îi întrerupseseră orice posibilitate de comunicare. Probabil că făceau asta cu fiecare trantorian din grup, ca o măsură de precauţie (gândea el). Raych apreciase că în grup se aflau mai mult de zece trantorieni, toţi oameni de-ai lui Namarti, desigur.
Ce îl nedumerea era că Andorin se purta aproape cu afecţiune, îl monopolizase, insista să ia împreună toate mesele şi nu îl trata deloc ca pe ceilalţi.
Poate din cauză că o împărţiseră pe Manella? Raych nu ştia suficiente lucruri despre obiceiurile Sectorului Wye pentru a-şi da seama dacă nu cumva societatea lor era atinsă de poliandrie.
Poate că dacă doi bărbaţi împărţeau o femeie, asta însemna că, într-un fel, trebuiau să se poarte ca fraţii? Se crea astfel o relaţie între ei?
Raych nu auzise niciodată de aşa ceva, dar putea presupune că dăduse peste una dintre infinitele subtilităţi ale societăţii Galactice... sau, mai precis, ale celei trantoriene.
Dar acum, că îi revenise în minte Manella, stărui puţin asupra amintirii ei. Îi ducea teribil dorul, şi se gândi că poate din cauza asta era deprimat. Deşi, ca să fie sincer, ceea ce simţea acum, după ce terminase dejunul în compania lui Andorin, era mai degrabă desperare... cu toate că nu putea descoperi motivul.
Manella!
Spusese că şi-ar dori să viziteze Sectorul Imperial şi probabil ar fi fost capabilă a-l convinge pe Andorin să-i facă pe plac. Deprimarea îl făcu să pună o întrebare prostească:
― Domnule Andorin, mă tot întreb, poate că aţi adus-o pe domnişoara Dubanqua cu dumneavoastră. Aici, în Sectorul Imperial.
Andorin părea sincer mirat. Apoi zise cu blândeţe:
― Pe Manella? O vezi pe ea pricepându-se la grădinărit? Nici măcar nu s-ar putea preface că se pricepe. Nu, nu, Manella este una dintre femeile făcute special pentru momentele noastre de linişte. Altă funcţie nu are.
Apoi:
― Dar de ce întrebi, Planchet?
Raych ridică din umeri:
― Nu ştiu. E cam plictiseală pe aici. Mi-am zis că...
Vocea i se stinse.
Andorin îl privi cu atenţie. În cele din urmă, spuse:
― Sper că nu eşti vreunul dintre ăia cărora le pasă de femeia cu care se culcă. Te asigur că pe ca nu o interesează ce bărbat primeşte în pat. După ce terminăm treaba, vor fi alte femei. Multe.
― Şi când terminăm?
― Curând. Iar tu vei avea un rol foarte important.
Andorin îl privea cu atenţie pe Raych.
― Cât de important? întrebă Raych. Nu voi fi doar... un grădinar?
Vocea îi suna dogită, falsă, şi nu reuşea să pună nici un pic de viaţă în ea.
― Vei fi mai mult decât atât, Planchet. Vei intra acolo cu un blaster.
― Cu un ce?
― Cu un blaster.
― N-am ţinut niciodată un blaster în mână. Niciodată în viaţă.
― Nu-i nici o scofală. Îl ridici... ţinteşti... apeşi pe contact şi cineva moare.
― Eu nu pot să omor pe nimeni.
― Credeam că eşti de-ai noştri, că ai face orice pentru cauză.
