Birourile centrale destinate lucrului la Proiect înfloriseră în culoare şi lumină, cu holograme care pluteau prin aer şi prezentau imagini tri-dimensionale cu Seldon în diferite locuri şi la diferite momente. Era Dors Venabili zâmbind, părând întrucâtva mai tânără... Raych, adolescent, încă needucat... Seldon şi Amaryl, incredibil de tineri, aplecaţi deasupra computerelor. Era chiar şi o imagine fugară cu Demerzel, iar Seldon simţi cum inima i se umple de dor pentru vechiul său prieten şi pentru siguranţa pierdută.

Împăratul Cleon nu apărea nicăieri în holograme. Nu din cauză că nu ar fi existat holograme cu el, dar nu era înţelept să aduci oamenilor aminte de vechile vremuri Imperiale, acum când conducea junta militară.

Era ca o explozie, totul înflorea, umplând cameră după cameră, clădire după clădire. Se găsise timpul necesar pentru a transforma Universitatea într-un fel de carnaval, care pentru Seldon nu avea asemănare. Până şi luminile cupolei fuseseră stinse pentru a se crea o noapte artificială, în care Universitatea urma să strălucească timp de trei zile.

Seldon aproape că striga, pe jumătate măgulit, pe jumătate îngrozit:

― Trei zile!

― Trei zile, spuse Dors Venabili. Universitatea nici nu vrea să audă de mai puţin.

― Câte cheltuieli! Câtă muncă! făcu Seldon încruntându-se.

― Cheltuielile sunt minime în comparaţie cu ceea ce ai făcut tu pentru Universitate, spuse Dors. Iar munca a fost voluntară. Studenţii au avut grijă de tot.

Acum se vedea o imagine panoramică a Universităţii. Seldon o privi cu un zâmbet pe buze, în ciuda expresiei serioase.

― Eşti măgulit, spuse Dors. În ultimele luni nu ai făcut altceva decât să mormăi că nu vrei nici o aniversare, pentru că eşti un om bătrân. Şi acum... uită-te la tine.

― Ei bine, trebuie să recunosc că sunt flatat. Nu mi-am imaginat că vor face aşa ceva.

― De ce nu? Hari, eşti un idol. Întreaga lume ― întregul Imperiu ― te cunoaşte.

― Nu mă cunosc, spuse Seldon dând viguros din cap. Nici unul dintr-un miliard nu ştie ceva despre mine... şi cu atât mai puţin despre psihoistorie. Nimeni din afara Proiectului nu are vreo idee despre cum funcţionează psihoistoria. De fapt, nici măcar toţi cei din interior nu cunosc cum funcţionează.

― Asta nu are importanţă, Hari. Tu eşti important. Chiar şi cvadrilioanele care nu ştiu nimic despre tine personal sau despre munca ta, ştiu că Hari Seldon este cel mai mare matematician din Imperiu.

― Ei bine, spuse Seldon privind în jur, aşa m-au făcut să mă simt acum. Dar trei zile şi trei nopţi! Locul ăsta va fi făcut praf.

― Nu. Toate arhivele au fost duse în altă parte. Computerele şi celelalte echipamente au fost protejate. Studenţii au alcătuit un fel de forţă de securitate care va avea grijă să nu se strice nimic.

― Tu te-ai ocupat de astea, Dors, nu-i aşa? spuse Seldon zâmbindu-i cu drag.

― Nu numai eu. Am fost mai mulţi. Colegul tău Tamwile Elar a muncit cu o abnegaţie incredibilă.

Seldon se încruntă.

― Ce e în neregulă cu Elar? întrebă Dors.

― Îmi tot spune "Maestre".

Dors dădu din cap, aprobându-l:

― Da, într-adevăr, asta este o crimă îngrozitoare.

Seldon nu o luă în seamă şi spuse:

― Şi este tânăr.

― Din ce în ce mai rău. Haide, Hari, va trebui să înveţi să îmbătrâneşti cu delicateţe... şi, pentru început, va trebui să arăţi că te bucuri. Asta le va face celorlalţi plăcere, le va amplifica buna dispoziţie şi desigur că asta şi vrei. Haide. Fă un tur. Nu te ascunde aici, cu mine. Salută pe toată lumea. Zâmbeşte. Întreabă-i de sănătate. Şi nu uita că, după banchet, va trebui să ţii un discurs.

― Urăsc banchetele. Dar şi mai mult decât banchetele, urăsc discursurile.

― Eşti obligat, n-ai ce face. Acum, mişcă-te!

Seldon oftă teatral şi se conformă. Făcea o impresie puternică, stând în aleea care ducea la sala principală. Nu mai purta robele voluminoase de Prim Ministru, nici hainele heliconiene din tinereţe. De data aceasta, Seldon purta un costum care-i oglindea poziţia socială înaltă: pantaloni strâmţi, cu pliuri înguste, vestă. Vesta era modificată, deasupra inimii se ţesuse: "Proiectul de Psihoistorie Seldon de la Universitatea Streeling". Strălucea ca un far pe fondul gri-titanium al costumului. Ochii lui Seldon clipeau pe o faţă ridată de vârstă. Cei şaizeci de ani erau trădaţi atât de riduri cât şi de părul alb.

Intră în sala în care petreceau copiii. Fusese complet golită, nu se găseau decât câteva mese gemând sub mâncare. Copiii se repeziră spre el imediat ce îl văzură ― ştiind, desigur, ca el era motivul pentru care se dădea petrecerea ― şi Seldon încercă să evite degetele care se întindeau spre el să-l apuce.

― Staţi, copii, stai, spuse el. Daţi-vă puţin mai în spate.

Scoase din buzunar un mic robot computerizat şi îl aşeză pe podea. Într-un Imperiu fără roboţi, jucăria asta era de aşteptat să mărească ochii tuturor. Era de forma unui mic animal cu blană, dar avea de asemenea posibilitatea să-şi schimba înfăţişarea, fără avertisment (stârnind de fiecare dată râsetele copiilor). Când îşi schimba înfăţişarea, sunetele pe care le scotea se schimbau la rândul lor.

― Uitaţi-vă la el, spuse Seldon, jucaţi-vă, şi încercaţi să nu-l stricaţi. Mai târziu veţi primi fiecare câte unul.

Se strecură în culoarul care ducea spre camera principală şi îşi dădu seama că Wanda îl urmărea.

― Bunicule, spuse ea.

Da, sigur, cu Wanda altfel stăteau lucrurile. Se aplecă, o ridică în aer, o învârti, apoi o puse jos.

― Te distrezi, Wanda? întrebă el.

― Da, spuse ea, dar nu intra în camera aia.

― De ce nu, Wanda? Este camera mea. Este biroul în care lucrez.

― Acolo am avut visul urât.

― Ştiu, Wanda, dar s-a terminat, nu-i aşa?

Ezită puţin, apoi o conduse până la unul dintre scaunele dispuse pe marginea culoarului. Luă loc, apoi o aşeză pe genunchii săi.

― Wanda, spuse el, eşti sigură că a fost un vis?

― Cred ca a fost un vis.

― Dormeai cu adevărat?

― Cred că da.

Nu prea se simţea în largul ei vorbind despre acest subiect.

― Ei bine, spuse el, vis sau nu, erau doi bărbaţi şi vorbeau despre moartea-limonadă, nu-i aşa?

Wanda aprobă din cap, cu o mişcare nesigură.

― Eşti sigură că au spus limonada? întrebă Seldon.