― Da, dar nu să... omor.
Raych nu reuşea să-şi adune gândurile. Pentru ce trebuia să ucidă? Oare ce rol juca el în planul lor? Şi cum putea preveni Garda Imperială, înainte ca crima să aibă loc?
Faţa lui Andorin se aspri brusc, trecând instantaneu de la o atitudine prietenoasă la o hotărâre neclintită.
― Trebuie să ucizi, spuse el.
Raych îşi adună toate puterile: .
― Nu. Eu nu omor pe nimeni. Punct.
― Planchet, spuse Andorin, vei face ceea ce ţi se va spune.
― Dar nu crimă.
― Ba chiar şi crimă.
― Şi cum ai să mă obligi?
― Simplu. Am să-ţi poruncesc.
Raych se simţi derutat. Ce anume îl făcea pe Andorin atât de încrezător?
Dădu din cap:
― Nu.
― Te-am hrănit, Planchet, spuse Andorin, încă de când am plecat din Wye. Am avut grijă să mănânci împreună cu mine. Ţi-am supravegheat meniurile. În special pe acela pe care de abia l-ai mâncat.
Raych simţi cum groaza pune stăpânire pe el. Înţelese deodată:
― Desperanţă!
― Exact, spuse Andorin.
― Este ilegal.
― Da, desigur. La fel şi crima.
Raych ştia despre desperanţă. Era un derivat chimic al unui tranchilizant absolut inofensiv. Însă derivatul nu calma, ci dimpotrivă, inducea o stare de desperare. Fusese interzisă prin lege deoarece cu ajutorul ei puteai supune voinţa oricui, deşi se auzeau mereu zvonuri cum că Garda Imperială o folosea.
Andorin spuse, ca şi cum nu îi era greu să citească gândurile lui Raych:
― Se numeşte desperanţă pentru că vine de la un cuvânt vechi, care înseamnă "desperare". Cred că te simţi desperat.
― Absolut deloc, murmură Raych.
― Văd că eşti foarte categoric, dar nu poţi lupta împotriva drogului. Şi cu cât te simţi mai desperat, cu atât este mai eficient drogul.
― Nici o şansă.
― Gândeşte-tc, Planchet. Namarti te-a recunoscut imediat, chiar şi fără mustaţă. Ştie că eşti Raych Seldon şi, la porunca mea, îti vei ucide tatăl.
― Nu înainte de a te omorî pe tine, murmură Raych.
Se ridică de pe scaun. În mod normal, nu ar fi trebuit să aibă nici o problemă. Andorin era mai înalt, dar în nici un caz atlet. Îl va rupe în două, cu o singură mână... Însă dc-abia se ridică de pe scaun că îi veni ameţeală. Scutură capul, dar nu i se limpezi.
Andorin se ridică şi el, făcând un pas înapoi. Scoase mâna dreaptă de acolo de unde o ţinuse până atunci: în mâneca stângă. Arma ieşi la iveală.
Spuse, pe un ton aproape agreabil:
― Am venit pregătit. Am fost informat că eşti un adevărat maestru în Twist-ul heliconian. Aşa că nu va avea loc nici o luptă corp-la-corp.
Coborî privirea spre armă.
― Nu este un blaster, spuse el. Nu-mi pot permite să te ucid înainte de a-ţi îndeplini misiunea. Este un bici neuronic. Într-un fel, e mult mai rău. Voi ţinti spre umărul tău stâng şi, crede-mă, durerea va fi atât de cumplită încât nici cel mai mare stoic din Galaxie nu ar putea să o îndure.
Raych, care avansase încet şi hotărât, se opri brusc. Avea numai doisprezece ani când gustase ― un pic ― din durerea indusă de un bici neuronic. Odată lovit, nimeni nu uită vreodată durerea, oricât de mult ar trăi, oricât de plină de evenimente i-ar fi viaţa.
― Mai mult, spuse Andorin, îl voi folosi la putere maximă, astfel încât vei simţi o durere insuportabilă, apoi nervii braţului îţi vor fi distruşi definitiv. Nu vei mai folosi niciodată braţul stâng. Ţi-l voi cruţa pe cel drept, pentru ca să poţi ţine blasterul în mână... Acum, dacă te aşezi şi accepţi realitatea, îţi poţi păstra ambele braţe. Desigur, va trebui să mănânci din nou, ca să crească gradul de intoxicare. Situaţia ta, băiete, se înrăutăţeşte din ce în ce mai mult.
Raych simţea cum desperarea indusă de drog pune stăpânire pe el, iar această stare servea la a amplifica efectul. Începea să vadă dublu şi nu mai găsi nimic de spus.
Nu ştia decât că va trebui să facă ceea ce îi va porunci Andorin. Jucase şi pierduse.
23
― Nu! spuse Hari Seldon. Nu vreau să apari acolo afară, Dors!
