Wanda aprobă din nou.

― Poate că au spus altceva şi tu ai crezut că au pronunţat limonada?

― Au spus limonada.

Seldon trebuia să se mulţumească doar cu atât:

― Foarte bine, atunci fugi de-aici şi te distrează, Wanda. Uită visul.

― Foarte bine, bunicule.

Se înveseli din nou, imediat ce visul fu lăsat deoparte, şi plecă să se distreze.

Seldon plecă în căutarea Manellei. Avu nevoie de foarte mult timp pentru a reuşi, deoarece la fiecare pas era oprit, felicitat, şi obligat să poarte o scurtă discuţie.

În cele din urmă, o văzu în depărtare. Se îndreptă spre ea, murmurând:

― Scuzaţi... Scuzaţi... E cineva cu care trebuie să... Scuzaţi...

Ajunse la ea, după multă chinuială.

― Manella, spuse el trăgând-o într-o parte şi zâmbind mecanic în toate direcţiile.

― Da, Hari, spuse ea. S-a întâmplat ceva?

― Este vorba despre visul Wandei.

― Să nu-mi spui că încă mai vorbeşte despre el.

― Ei bine, încă o deranjează. Ascultă, avem limonadă la petrecere, nu-i aşa?

― Desigur, copiii sunt topiţi după ea. Am adăugat câteva esenţe mycogeniene şi le-am pus în păhăruţe mici, de diferite forme, iar copiii le încearcă una după alta, să vadă care-i mai bună. Şi adulţii au băut din ea. Şi eu. De ce nu guşti, Hari? Este nemaipomenită.

― Mă gândesc. Dacă n-a fost un vis, dacă fetiţa chiar a auzit doi bărbaţi vorbind despre moartea-limonadă...

Se opri, ca şi cum i-ar fi fost ruşine să continue.

― Te gândeşti că cineva a otrăvit limonada? întrebă Manella. Este ridicol. Până acum, toţi copiii s-ar fi îmbolnăvit sau ar fi murit.

― Ştiu, murmură Seldon. Ştiu.

Plecă de-acolo, fără nici o ţintă, şi aproape că nu o văzu pe Dors atunci când trecu pe lângă ea. Îl apucă de cot:

― Ce-i cu figura asta pe tine? Pari îngrijorat.

― M-am gândit la visul Wandei, acela cu moartea-limonadă.

― Şi eu, dar până acum n-am reuşit să descopăr nimic care să-mi confirme bănuielile.

― Nu pot să nu mă gândesc la posibilitatea otrăvirii.

― Nu te mai gândi. Te asigur că fiecare bucăţică din mâncarea care a fost adusă la petrecerea asta a fost testată molecular. Ştiu, ai să spui din nou că sunt paranoică, dar sarcina mea este să te protejez, iar eu asta şi fac.

― Şi totul este...

― Nici un pic de otravă. Te asigur.

Seldon zâmbi:

― Atunci, totul e în regulă. Mă simt mai uşurat. N-aş fi crezut...

― Să sperăm că nu, spuse sec Dors. Însă acum, mai mult decât alarma asta falsă cu otrava, mă îngrijorează faptul că peste câteva zile vei merge în audienţă la monstrul acela, Tennar.

― Nu-i mai spune monstru, Dors. Fii prudentă. Suntem înconjuraţi de urechi şi de limbi.

Dors coborî imediat vocea:

― Cred că ai dreptate. Priveşte în jur. Toate figurile astea zâmbitoare... şi totuşi, cine ştie care dintre "prietenii" noştri va da raportul agenţilor sau şefului, la sfârşitul petrecerii? Of, oamenii! Nici nu ţi-ar veni să crezi că mai pot exista astfel de uneltiri josnice, după mii de secole de existenţă. Mi se pare un lucru atât de inutil! Şi totuşi, ştiu cât rău ţi se poate face. De aceea voi merge cu tine, Hari.

― Imposibil, Dors. Nu vei face decât să complici lucrurile. Voi merge singur şi nu voi păţi nimic.

― Habar nu ai cum să-l iei pe general.

Seldon făcu o mină serioasă:

― Şi ce, tu ştii? Ai vorbit exact ca Elar. Şi el este convins că sunt un biet naiv neajutorat. Şi el vrea să vină cu mine... sau, mai degrabă, să meargă în locul meu... Mă întreb câţi oameni de pe Trantor ar fi dispuşi să-mi ia locul.

După care adăugă, sarcastic:

― Zeci? Milioane?

12

Timp de zece ani, Imperiul Galactic nu avusese Împărat, însă modul în care erau administrate domeniile Palatului Imperial nu arăta acest lucru. Obiceiurile formate de-a lungul miilor de ani continuau chiar şi în absenţa Împăratului.

Asta însemna, desigur, că nu exista nici o persoană îmbrăcată în robe Imperiale care să prezideze formalităţile de un fel sau altul. Nici o voce Imperială care să dea ordine; nici o dorinţă Imperială care să fie adusă la cunoştinţa tuturor; nu se făceau simţite mulţumirile sau supărările Imperiale; distracţiile Imperiale nu mai însufleţeau Palatul; bolile Imperiale nu îl mai întunecau. Apartamentele Împăratului din Micul Palat erau părăsite... familia Imperială nu mai exista.

Şi totuşi, armata de grădinari păstra domeniile într-o perfectă stare. O armată de servitori ţinea clădirile într-o forma de vârf. Patul Împăratului ― niciodată folosit ― era aranjat în fiecare zi, cu cearşafuri curate; camerele erau ţinute curate; totul funcţiona impecabil; şi întreaga echipă Imperială, de la vârf şi până la bază, lucra la fel ca întotdeauna. Funcţionarii superiori dădeau ordine ca şi când Împăratul ar fi trăit, comenzi care ştiau că ar fi fost date de însuşi Împăratul. În foarte multe cazuri, în special în eşaloanele superioare, personalul era acelaşi ca şi în ultima zi de viaţa a lui Cleon. Noul personal angajat era instruit cu mare atenţie, pentru a se conforma tradiţiilor pe care trebuiau să le servească.

Era ca şi cum Imperiul, obişnuit cu domnia unui Împărat, spera ca această "domnie fantomă" să-l ţină unit.

Junta ştia acest lucru... sau, dacă nu-l ştia, îl intuia vag. În zece ani, nici unul dintre acei militari care cârmuise Imperiul nu se mutase în apartamentele personale ale Împăratului, din Micul Palat. Oricare ar fi fost puterea acestor oameni, ei nu erau Imperiali, şi ştiau că nu aveau nici un drept acolo. Gloata care suporta pierderea libertăţii nu ar fi suportat vreun semn de lipsă de respect la adresa Împăratului... fie el viu sau mort.

Nici generalul Tennar nu se mutase în frumoasa clădire care adăpostise Împăraţii din peste zece dinastii diferite, timp de atâta vreme. Îşi alesese locuinţa şi biroul într-una din clădirile construite la periferia domeniilor ― micuţe, dar construite ca nişte fortăreţe, suficient de solide pentru a suporta un asediu, înconjurate de clădiri mai mici care adăposteau o enormă forţă de securitate.

Tennar era îndesat şi avea mustaţă. Nu era vorba de o mustaţă dahlită, viguroasă şi abundentă, ci de una retezată deasupra buzei superioare, lăsând descoperită o mică fâşie de piele între marginea mustăţii şi buză. Mustaţa era roşcată; ochii albaştri, reci. Fusese probabil un bărbat frumos în tinereţe, dar faţa era acum durdulie, iar ochii semănau cu nişte fante prin care, mai mult decât orice alt sentiment, răzbătea mânia.

Aşa că spuse mânios ― ca unul care se simţea stăpân absolut peste milioane de lumi şi care totuşi nu îndrăznea să-şi spună Împărat ― spre Hender Linn: