Pătrunse în apartament cu obişnuitul:
― Totul e bine pe aici?
Raych puse deoparte materialul holografic la care lucra şi se ridică să îl întâmpine:
― Totul e bine, tată.
― N-o aud pe Wanda.
― A ieşit la cumpărături cu maică-sa.
Seldon se aşeză şi privi bine-dispus la haosul materialului de documentare:
― Cum merge cartea?
― Cartea merge bine. Eu s-ar putea să nu îi supravieţuiesc, spuse el oftând. Dar bine că acum poate să iasă şi Sectoru' Dahl mai în drum, să se uite lumea la el. Nici unu' n-a scris vreodată o carte despre sectoru' ăsta. Po' să crezi aşa ceva?
Seldon remarcase că întotdeauna când Raych vorbea despre sectorul său natal, accentul dahlit devenea mai puternic.
― Dar tu ce mai faci, tată? întrebă Raych. Eşti fericit că s-a terminat sărbătoarea?
― Foarte. Am urât-o de la început până la sfârşit.
― Dar nimeni n-a observat asta.
― Ei, trebuia să port o mască, de convenienţă. Nu vroiam să le stric celorlalţi petrecerea.
― Probabil că nu ţi-a plăcut când mama te-a urmărit prin domeniile Palatului. Toţi cei pe care-i cunosc vorbesc despre asta.
― Sigur că nu mi-a plăcut. Mama ta, Raych, este cea mai minunată persoană din lume, dar este greu să te înţelegi cu ea. Ar fi putut să-mi strice toate planurile.
― Ce planuri, tată?
Seldon se lăsă pe spate. Întotdeauna era o plăcere să vorbească cu cineva în care avea deplină încredere şi care nu ştia nimic despre psihoistorie. Nu o singură dată îşi încrucişase gândurile cu Raych şi reuşise să le îndrume într-o direcţie mult mai rezonabilă decât dacă şi le-ar fi ţinut îngrămădite în propriul său cap.
― Putem fi spionaţi? întrebă el.
― Niciodată.
― Bine. I-am sugerat generalului nişte idei interesante.
― Ce idei?
― Ei bine, am discutat un pic despre sistemul de taxe şi am arătat că, în efortul de a face ca taxele să afecteze în mod egal populaţia, acesta va deveni din ce în ce mai complex, mai greu de manevrat şi mai costisitor. Concluzia evidentă a fost că sistemul de taxe trebuie simplificat.
― Pare rezonabil.
― Până la un punct da, însă este posibil ca în urma micii noastre discuţii, Tennar să exagereze cu simplificarea. Vezi tu, sistemul de taxe îşi pierde din eficacitate la ambele extreme. Dacă este prea complicat, oamenii nu îl vor înţelege şi vor da bani pentru întreţinerea unei structuri supradimensionate şi costisitoare. Dacă este prea simplu, oamenii îl vor considera nedrept şi nemulţumirea lor va creşte. Cea mai simplă taxă este impozitul pe cap de locuitor, în care fiecare individ plăteşte aceeaşi sumă, dar nedreptatea care se face tratându-i pe bogaţi şi pe săraci în acelaşi mod este prea evidentă pentru a fi trecută cu vederea.
― Şi nu i-ai explicat asta generalului?
― Nu prea mi-a oferit ocazia.
― Crezi că generalul va încerca o taxă pe cap de locuitor?
― Cred că aşa intenţionează. Dacă face asta, veştile despre intenţiile sale vor scăpa cumva răspândindu-se repede, iar acest lucru este suficient pentru a da naştere la revolte şi la posibila înlăturare a guvernului.
― Intenţionat ai făcut asta, tată?
― Desigur.
Raych dădu din cap:
― Nu te prea înţeleg. În viaţa personală, eşti cel mai dulce şi mai bun om din Imperiu. Şi totuşi, poţi genera intenţionat o situaţie care va duce la revolte, reprimări, moarte. Se va produce mult rău, tată. La asta te-ai gândit?
Seldon se lăsă pe spate şi spuse cu tristeţe:
― Nu mă gândesc la nimic altceva, Raych. Când am început munca la psihoistorie, mi se părea un domeniu pur teoretic. Era ceva care nu putea fi deloc terminat şi, după toate probabilităţile, nu putea fi niciodată aplicat în practică. Dar au trecut anii, ştim din ce în ce mai mult şi este din ce în ce mai mare nevoie de ea.
― Pentru ca oamenii să moară?
― Nu, pentru ca să moară mai puţini oameni. Dacă analizele noastre psihoistorice sunt corecte, atunci junta nu poate supravieţui mai mult de câţiva ani, iar colapsul se poate produce în mai multe moduri. Toate variantele sunt sângeroase şi desperate. Metoda asta ― păcăleala cu taxa ― ar trebui să ducă la o soluţie mai bună şi mai umană decât toate celelalte dacă ― repet ― analizele noastre sunt corecte.
― Şi dacă nu sunt corecte?
― În cazul ăsta, nu ştim ce se va întâmpla. Totuşi, psihoistoria trebuie să ajungă în stadiul în care să poată fi folosită. Încercăm de câţiva ani să găsim o situaţie căreia să-i analizăm consecinţele cu un mare grad de credibilitate şi să descoperim acele consecinţe care sunt mai bune decât altele. Într-un fel, păcăleala cu taxa este primul mare experiment psihoistoric.
― Trebuie să recunosc că pare destul de simplu.
