Note de subsol

↑ a Acest moto a fost adăugat la ediţia a II-a.

↑ a Ediţia I are intercalate aici următoarele două alineate: ,,Aprobarea unui judecător luminat şi competent constituie pentru acela căruia îi place viaţa speculativă, în dorinţele sale modeste, o puternică încurajare spre străduinţe al căror folos e mare, deşi îndepărtat, şi deci cu totul necunoscut privirii marii mulţimi.

Unui astfel de judecător şi binevoitoarei sale atenţii dedic această lucrare şi scutului său toate celelalte interese.”

↑ Citatul exact: … „modo maxima rerum,/ Tot generis natisque potens, nuribusque, viroque,/ Nunc trahor exul, inops, tumulis avulsa meorum,/ Penelopae munus”. „Pînă de curînd în culmea măririi, mîndră de atîţia gineri, fii, nurori şi de bărbatul meu, acum sînt dusă în exil, săracă, departe de mormintele alor mei, ca dar Penelopei” – din Ovidiu, Metamorfoze, Ed. Ştiinţifică, Buc., 1959, traducere, studiu introductiv şi note de David Popescu, Cap. XIII, p. 360. (Notă introdusă de Marcel Chelba.)

↑ * Se aud uneori plângeri contra sărăciei modului de gândire al timpului nostru şi asupra decadenţei ştiinţei temeinice. Dar eu nu văd că ştiinţele, al căror fundament este bine stabilit, ca matematica, fizica etc., merită câtuşi de puţin această imputare, ci, dimpotrivă, ele îşi menţin vechea faimă de temeinicie şi chiar o şi depăşesc în timpul din urmă. Acelaşi spirit s-ar dovedi eficace şi în alte genuri de cunoaştere, dacă s-ar fi avut mai întâi grijă de corectarea principiilor lor. În lipsa acestei corectări, indiferenţa şi îndoiala şi, în sfârşit, critica severă sunt mai curând dovezi ale unei gândiri temeinice. Secolul nostru este adevăratul secol al criticii, căreia totul trebuie să i se supună. Religia, prin sanctitatea ei, şi legislaţia, prin maiestatea ei, vor de obicei să i se sustragă. Dar atunci ele provoacă împotriva lor bănuieli întemeiate şi nu pot pretinde stimă sinceră, pe care raţiunea o acordă nunai aceluia care a putut face faţă examenului ei liber şi public.

↑ a Paginile 123-125 ale ediţiei de faţă.

↑ A se vedea la sfârşit întreaga Satită a IV-a (Cunoaşte-te pe tine însuţi), de unde provine acest citat. (Marcel Chelba)

↑ a Paginaţia ediţiei de faţă: 362-385.

↑ * Nu urmez aici precis cursul istoriei metodei experimentale, ale cărei prime începuturi nici nu sunt de altfel bine cunoscute.

↑ * Această metodă împrumutată de la fizicieni constă deci în a căuta elementele raţiunii pure în ceea ce poate fi contirmat sau respins cu ajutorul unui experiment. Pentru examinarea judecăţilor raţiunii pure, mai ales când cutează să treacă dincolo de orice limită a experienţei posibile, nu se poate face nici un experiement cu obiectele ei (ca în fizică). Deci se va putea face numai cu concepte şi principii pe care le admitem a priori, aranjându-le anume astfel ca aceleaşi lucruri să poată fi considerate, pe de o parte, ca obiecte ale simţurilor şi intelectului pentru experienţă, iar pe de altă parte, ca lucruri pe care le gândim numai, în tot cazul pentru raţiunea izolată şi năzuind a depăşi limita experienţei, prin urmare din două laturi diferite. Dacă se va găsi că, în cazul când lucrurile sunt privite din acel îndoit punct de vedere, are loc concordanţa cu principiul raţiunii pure, dar că, în cazul când sunt privite dintr-un singur punct de vedere, se produce o contradicţie inevitabilă a raţiunii cu sine însăşi, atunci experimentul decide în favoarea exactităţii acelei distincţii.

↑ * Acest experiment al raţiunii pure are multă asemănare cu cel al chimiştilor, pe care ei îl numesc adesea încercare de reducţie, dar în general procedeu sintetic. Analiza metafizicianului a separat cunoaşterea pură a priori în două elemente foarte diferite, anume cele ale lucrurilor ca fenomene şi apoi cele ale lucrurilor în sine. Dialectica le uneşte pe amândouă din nou în acord total cu Ideea raţională necesară a Necondiţionatului şi găseşte că acest acord nu poate avea niciodată loc altfel decât prin acea distincţie care este deci cea adevărată.

↑ ** În modul acesta, legile centrale ale mişcării corpurilor cereşti au conferit certitudine absolută teoriei lui Copernic, care n-o admisese iniţial decât ca ipoteză, şi au dovedit în acelaşi timp forţa invizibilă ce leagă sistemul universului (a atracţiei newtoniene), şi care ar fi rămas pentru totdeauna nedescoperită, dacă cel dintâi n-ar fi cutezat să caute, contrar mărturiei simţurilor, dar totuşi adevărat, mişcările observate nu în obiectele cerului, ci în spectatorul lor. În această prefaţă eu propun, tot numai ca ipoteză, acea schimbare a modalităţii de gândire expusă în Critică şi analogă acelei ipoteze, deşi în tratatul însuşi ea nu e dovedită ipotetic, ci apodictic, din natura reprezentărilor noastre de spaţiu şi timp şi din conceptele elementare ale intelectului. O prezint aici ca ipoteză, numai pentru a face să se observe primele încercări, totdeauna ipotetice, ale unei astfel de reforme.

↑ * În modul acesta, legile centrale ale mişcării corpurilor cereşti au conferit certitudine absolută teoriei lui Copernic, care n-o admisese iniţial decât ca ipoteză, şi au dovedit în acelaşi timp forţa invizibilă ce leagă sistemul universului (a atracţiei newtoniene), şi care ar fi rămas pentru totdeauna nedescoperită, dacă cel dintâi n-ar fi cutezat să caute, contrar mărturiei simţurilor, dar totuşi adevărat, mişcările observate nu în obiectele cerului, ci în spectatorul lor. În această prefaţă eu propun, tot numai ca ipoteză, acea schimbare a modalităţii de gândire expusă în Critică şi analogă acelei ipoteze, deşi în tratatul însuşi ea nu e dovedită ipotetic, ci apodictic, din natura reprezentărilor noastre de spaţiu şi timp şi din conceptele elementare ale intelectului. O prezint aici ca ipoteză, numai pentru a face să se observe primele încercări, totdeauna ipotetice, ale unei astfel de reforme.

↑ * Pentru a cunoaşte un obiect se cere să pot dovedi posibilitatea lui (fie prin mărturia experienţei din realitatea lui, fie a priori prin raţiune). Dar eu pot gândi orice vreau numai dacă nu mă contrazic pe mine însumi, adică numai dacă conceptul meu e o idee posibilă, desi eu nu pot garanta că în ansamblul tuturor posibilităţilor acestui concept îi corespunde sau nu şi un obiect. Pentru a atribui însă unui astfel de concept valabilitate obiectivă (posibilitate reală, căci cea dintâi era numai logică) se cere ceva mai mult. Dar acest mai mult nu are nevoie să fie căutat în izvoare teoretice de cunoaştere, el se poate afla şi în izvoare practice.

↑ * Un adaos veritabil, dar numai în modul de demonstrare, l-aş putea numi numai pe acela pe care l-am făcut printr-o nouă respingere a idealismului psihologic şi o dovadă riguroasă (precum cred şi singura posibilă) despre realitatea obiectivă a intuiţiei externe (p. 275)a. Oricât de inofensiv ar fi considerat idealismul cu privire la scopurile esenţiale ale metafizicii (ceea ce în realitate nu este), rămâne totuşi un scandal pentru filosofie şi pentru bunul simţ comun că existenţa lucrurilor externe trebuie să se întemeieze numai pe credinţă (de la care noi avem totuşi întreaga materie a cunoaşterilor noastre chiar pentru simţul nostru intern) şi să nu se poată opune o dovadă satisfăcătoare oricui i se năzare s-o pună la îndoială. Fiindcă există oarecare obscuritate în expunerea acestei dovezi de la rândul al treilea până la al şaselea - rog să se modifice aceast paragraf precum urmează: ,,Acest permanent nu poate fi însă o intuiţie în mine. Căci toate principiile de determinare a existenţei mele, care se pot găsi în mine, sunt reprezentări şi au nevoie ca atare ele însele de un permanent distinct de ele, în raport cu care schimbarea lor, deci existenţa mea în timpul în care ele se schimbă, să poată fi determinată”. Împotriva acestei dovezi se va spune probabil: eu nu sunt totuşi nemijlocit conştient decât ceea ce este în mine, adică de reprezentarea mea despre lucrurile externe; prin urmare, ar rămâne nedovedit dacă există sau nu ceva care să-i corespundă în afara mea. Dar eu sunt conştient de existenţa mea în timp (prin urmare şi de facultatea ei de a fi determinabilă în el) cu ajutorul experienţei interne, şi aceasta este mai mult decât numai de a fi conştient de reprezentarea mea, dar este identic cu conştiinţa empirică a existenţei mele, care este determinabilă numai punând-o în relaţie cu ceva care este în afară de mine şi este legat de existenţa mea. Această conştiinţă a existenţei mele în timp este deci legată identic de conştiinţa unui raport cu ceva în afară de mine, şi este deci experienţă şi nu ficţiune, simţ şi nu imaginaţie, ceea ce leagă inseparabil externul cu simţul meu intern; căci simţul extern este în sine raportarea intuiţiei la ceva real, existând în afara mea, şi realitatea lui, spre deosebire de imaginaţie, nu se întemeiază decât pe faptul că el trebuie legat indisolubil cu experienţa internă însăşi, ca condiţie a posibilităţii ei, ceea ce are loc aici. Dacă [B XL) cu conştiinţa intelectuală a existenţei mele în reprezentarea eu sunt, care însoţeşte toate judecăţile şi actele intelectului meu, aş putea uni în acelaşi timp şi o determinare a existenţei mele prin intuiţie intelectuală, atunci conştiinţa unui raport cu ceva dinafara mea nu ar aparţine în mod necesar acestei determinări. Conştiinţa intelectuală precede fără îndoială, dar intuiţia internă, în care, numai, existenţa mea poate fi determinată, este sensibilă şi legată de condiţia timpului; dar această determinare, prin urmare experienţa internă însăşi, depinde de ceva permanent, care nu este în mine şi care deci nu poate fi decât în ceva dinafara mea, fără de care eu trebuie să mă consider în relaţie; astfel, realitatea simţului extern este legată necesar de cea a simţului intern, pentru posibilitatea unei experienţe în genere: adică eu sunt tot atât de sigur conştient că există lucruri în afara mea, care se raportează la simţul meu, precum sunt conştient că exist eu însumi determinat în timp. Dar căror intuiţii date îi corespund într-adevăr obiecte dinafara mea şi care, prin urmare, aparţin simţului extern, căruia trebuie atribuite, şi nu imaginaţiei, aceasta va trebui să se stabilească în fiecare caz potrivit regulilor după care experienţa în genere (chiar cea internă) este distinsă de imaginaţie; rămâne totdeauna principiul că există într-adevăr o experienţă externă. Se mai poate adăuga aici observaţia: reprezentarea a ceva permanent în existenţă nu e identică cu reprezentarea permanentă, căci aceasta poate fi variabilă şi schimbătoare, ca toate reprezentările noastre şi chiar cele ale materiei, şi totuşi ele se raportează la ceva permanent, care deci trebuie să fie un lucru distinct de toate reprezentările mele şi exterior, [B XLI) a cărui existenţă este inclusă necesar în determinarea propriei mele existenţe şi nu constituie cu această determinare decât o singură experienţă, care nici nu ar avea loc intem, dacă nu ar fi în acelaşi timp (în parte) externă. Cu privire la cum? nu se poate explica aici mai departe, tot aşa cum noi gândim în genere subzistentul în timp, a cărui simultaneitate cu variabilul produce conceptul de schimbare.

a Paginile 228-229 ale traducerii de faţă (B 275 – B 280).

↑ a Acest cuprins e dat numai la ediţia I, după Prefaţă.

↑ În locul secţiunilor V şi VI din ediţia a II-a, ediţia I are următorul text: “Se ascunde aici deci un anumit mister* a cărui explicare, singură, poate asigura şi întări progresul în câmpul nemărginit al cunoaşterii intelectuale pure: anume de a descoperi cu generalitatea care-i este proprie principiul posibilităţii judecăţilor sintetice a priori, de a sesiza condiţiile care fac posibilă fiecare din speciile lor, şi de a nu arăta printr-o schiţă superficială, ci de a determina în mod complet şi suficient pentru orice folosire toată această cunoaştere (care constituie propriul ei gen) într-un sistem după izvoarele ei originare, după diviziunile, sfera şi limitele ei. Atât deocamdată despre caracterul particular pe care-l au în sine judecăţile sintetice”.

↑ * Mulţi ar putea pune la îndoială existenţa fizicii pure. Dar nu avem decât să privim diferitele [B 21) judecăţi care se găsesc la începutul fizicii propriu-zise (empirice), cum e cea despre permanenţa aceleiaşi cantităţi de materie, despre inerţie, despre egalitatea acţiunii şi reacţiunii etc., şi ne vom convinge repede că ele constituie o physicam puram (sau rationalem), care merită desigur, ca ştiintă specială, să fie expusă separat în toată întinderea ei, mai mare sau mai mică.

↑ * Germanii sunt singurii care se servesc astăzi de cuvântul estetică, pentru a desemna prin el ceea ce alţii numesc critică a gustului. Această denumire se bazează pe o speranţă deşartă pe care o nutrise excelentul analist Baumgarten de a supune judecata critică a frumosului unor principii raţionale şi de a înălţa regulile ei la rangul de ştiinţă. Dar această străduinţă e zadarnică. Căci aceste reguli sau criterii sunt, în ce priveşte izvoarele lor principale, numai empirice şi deci nu pot servi niciodată de legi a priori, după care ar trebui să se orienteze judecata noastră estetică; mai curând judecata estetică constituie adevărata piatră de încercare pentru exactitatea regulilor. [B 36) De aceea, ar fi oportun fie să renunţăm la această denumire, rezervând-o acelei doctrine care este stiinţă adevărată (prin care fapt ne-am apropia şi de limbajul şi sensul celor vechi, la care diviziunea cunoaşterii era foarte renumită), fie să împărtăşim denumirea cu filosofia speculativă şi să dăm esteticii în parte un sens transcendental, în parte un sens psihologic.

↑ Ediţia I avea ca punctul 3 următorul text: “Pe această necesitate a priori se întemeiază certitudinea apodictică a tuturor principiilor geometrice şi posibilitatea construcţiilor lor a priori. Dacă, în adevăr, această reprezentare a spaţiului ar fi un concept dobândit a posteriori, care ar fi scos din experienţa externă comună, primele principii ale determinării matematice n-ar fi decât percepţii. Ele ar avea deci toată contingenţa percepţiei şi nu ar fi, prin urmare, necesar ca între două puncte să fie numai o singură linie dreaptă, ci experienţa ne-ar învăţa că e totdeauna aşa. Ceea ce e derivat din experienţă nu are decât generalitate comparativă, adică prin inducţie. S-ar putea deci spune numai că, după observaţiile de până acum, nu s-a găsit nici un spaţiu care să aibă mai mult de trei dimensiuni”.

↑ Acest paragraf purta în ediţia I nr. 5, având următorul text: ,,Spaţiul este reprezentat ca o mărime infinită dată. Un concept general de spaţiu (care să fie comun atât unui picior cât şi unui cot) nu poate determina nimic cu privire la mărime. Dacă progresul intuiţiei nu ar fi fără limite, nici un concept de raporturi nu ar cuprinde în sine un principiu al infinităţii ei’’.

↑ * În ediţia a II-a a Criticii raţiunii pure, Kant a adăugat întregul paragraf cuprins în pagina 76 (Nota redacţiei).

↑ * Acest cuvânt nu figurează în ediţia a II-a a Criticii raţiunii pure (Nota redacţiei).

↑ În locul textului: ,,Căci din nici una - a priori“ ediţia I are textul următor: “De aceea, această condiţie subiectivă a tuturor fenomenelor externe nu poate fi comparată cu nici o alta. Gustul plăcut al unui vin nu aparţine determinărilor obiective ale vinului, prin urmare ale unui obiect considerat chiar ca fenomen, ci structurii particulare a simţului în subiectul care-l gustă. Culorile nu sunt însuşiri ale corpurilor, la care ele se raportează, ci şi ele sunt numai modificări ale simţului văzului, care e afectat într-un anumit mod de lumină. Dimpotrivă, spaţiul, ca condiţie a obiectelor externe, aparţine necesar fenomenului sau intuiţiei lor. Gustul şi culorile nu sunt nicidecum condiţii [A 29] necesare numai sub care obiectele pot deveni pentru noi obiecte ale simţurilor. Ele sunt legate cu fenomenul numai ca efecte, adăugate contingent, ale organizaţiei noastre particulare. De aceea, ele nici nu sunt reprezentări a priori, ci sunt întemeiate pe senzaţie, iar gustul agreabil se întemeiază chiar pe sentiment (al plăcerii şi neplăcerii) ca un efect al senzaţiei. De asemenea, nimeni nu poate avea a priori nici reprezentarea unei culori, nici pe aceea a vreunui gust. Dar spaţiul nu priveşte decât forma pură a intuiţiei, nu cuprinde deci în sine nici o senzaţie (nimic empiric), şi toate modurile şi determinările spaţiului pot şi chiar trebuie să fie reprezentate a priori, dacă urmează să ia naştere concepte ale figurilor precum şi ale raporturilor lor. Numai datorită spaţiului este posibil ca lucrurile să devină pentru noi obiecte externe”.

↑ * În ediţia I a Criticii raţiunii pure, între paranteze figurau următoarele: ,,căci acestora le premerg reprezentările parţiale” (Nota redacţiei).

↑ ** Paragraful nu figura în ediţia I a Criticii raţiunii pure (Nota redacţiei).

↑ * Eu pot spune, ce-i drept: reprezentările mele sunt succesive; dar aceasta înseamnă numai că noi suntem conştienţi de ele ca fiind într-o succesiune de timp, adică după forma, simţului intern. De aceea, timpul nu este ceva în sine şi nici o determinare inerentă obiectiv lucrurilor.

↑ * Cifra romană I nu figurează în ediţia I a Criticii raţiunii pure (Nota redacţiei).

↑ * Paragrafele numerotate cu cifrele romane II, III, IV precum şi “Concluzia esteticii transcendentale” nu figurează în ediţia I a Criticii raţiunii pure (Nota redacţiei).

↑ * Predicatele fenomenului pot fi atribuite obiectului însuşi, în relaţia lui cu simţul nostru, de exemplu [B 70] trandafirului, culoarea roşie sau mirosul; dar aparenţa nu poate fi atribuită niciodată obiectului ca predicat, tocmai din cauză că ea atribuie obiectului în sine ceea ce nu-i revine acestuia decât în relaţia lui cu simţurile sau, în genere, cu subiectul; de exemplu cele două torţe ce se atribuiau iniţial lui Saturn. Ceea ce nu se găseşte în obiectul în sine, dar se găseşte totdeauna în relaţia lui cu subiectul şi e inseparabil de reprezentarea pe care subiectul o are despre el, este fenomen; astfel, predicatele de spaţiu şi timp sunt atribuite cu drept obiectelor simţurilor ca atare, şi aici nu este aparenţă. Dimpotrivă, dacă îi atribui trandafirului în sine culoarea roşie, lui Saturn torţele sau tuturor obiectelor externe întinderea în sine, fără a considera o relaţie determinată a acestor obiecte cu subiectul şi fără a limita judecata mea la aceasta, atunci, numai, se naşte aparenţa.

↑ * Cifra acestui paragraf a fost adăugată în ediţia a II-a a Criticii raţiunii pure (Nota redacţiei).

↑ * Ca şi când gândirea, în primul caz, ar fi o funcţie a intelectului, în al doilea, a judecăţii, în al treilea, a raţiunii. O observare care va fi clarificată abia în cele ce urmează.

↑ * Cifra acestui paragraf a fost adăugată în ediţia a II-a a Criticii raţiunii pure (Nota redacţiei).

↑ * Secţiunile §11 şi §12 nu figurează în ediţia I a Critica raţiunii pure (Nota redacţiei).

↑ ** Primele principii metafzice ale fizicii. [Titlul original al lucrării este: Metaphysische Anfangsgründe der Naturwissenschaft (Nota redacţiei).]

↑ * Cifra corespunzătoare acestei secţiuni a fost adăugată în ediţia a II-a a Criticii raţiunii pure (Nota redacţiei).

↑ * Cifra corespunzătoare acestui paragraf lipseşte atât în ediţia I cât şi în cea de a II-a a Criticii raţiunii pure (Nota redacţiei).

↑ Toată secţiunea a doua are în ediţia I textul următor: (vezi la sfârşitul acestei secţiuni, scris cu albastru)

↑ * Problema de a şti dacă reprezentările însele sunt identice şi dacă ar putea fi deci gândite analitic una prin alta nu e luată aici în considerare. Conştiinţa uneia, întrucât e vorba de divers, trebuie totuşi să fie distinsă de conştiinţa celeilalte, şi numai de sinteza acestei conştiinţe (posibile) este vorba aici.

↑ ** Unitatea analitică a conştiinţei e inerentă tuturor conceptelor comune ca atare; de exemplu, dacă gândesc roşul în genere îmi reprezint prin aceasta o însuşire care (ca notă) poate fi găsită undeva sau poate fi legată cu alte reprezentări; deci numai cu ajutorul unei unităţi sintetice posibile pregândite pot să-mi reprezint unitatea analitică. O reprezentare care trebuie să fie gândită ca fiind comună unor lucruri diferite [B 134] va fi considerată ca aparţinând lucrurilor care, în afară de ea, mai au în sine ceva diferit, prin urmare, ea trebuie gândită mai înainte în unitate sintetică cu altele (deşi reprezentări numai posibile), înainte ca eu să pot gândi în ea unitatea analitică a conştiinţei care o transformă în conceptus communis. Şi astfel, unitatea sintetică a apercepţiei e punctul culminant de care trebuie să ancorăm orice folosire a intelectului, chiar întreaga logică şi, după ea, filosofia transcendentală; mai mult, această facultate este intelectul însuşi.

↑ * Spaţiul şi timpul şi toate părţile lor sunt intuiţii, deci reprezentări particulare cu diversul pe care-l cuprind în ele însele (vezi Estetica transcendentală); prin urmare, nu sunt simple concepte cu ajutorul cărora aceeaşi constiinţă este întâlnită ca fiind cuprinsă în multe reprezentări, ci sunt mai multe reprezentări care se găsesc ca fiind cuprinse în una singură şi în conştiinta pe care o avem despre ele, prin urmare, ca legate împreună; în consecinţă, unitatea conştiintei se prezintă ca sintetică, totuşi ca originară. Această particularitate a ei este importantă în aplicare (vezi § 25).

↑ *Interminabila teorie despre cele patru figuri silogistice nu priveşte numai silogismele categorice, şi deşi această teorie nu este altceva decât o artă de a dobândi pe furiş, prin camuflarea concluziilor imediate (consequentiae immediatae) sub premisele unui silogism pur, aparenţa mai multor feluri de silogisme decât cele ale primei figuri, teoria n-ar fi avut numai prin aceasta mare succes, dacă n-ar fi reuşit să acorde judecăţilor categorice, ca acelora la care toate celelalte trebuie să poată fi raportate, o autoritate exclusivă; ceea ce însă e fals, după § 9.

↑ * Argumentul se întemeiază pe reprezentarea unităţii intuiţiei prin care e dat un obiect, unitate care implică totdeauna o sinteză a diversului dat pentru o intuiţie şi conţine deja raportul acestui divers cu unitatea apercepţiei.

↑ * Mişcarea unui obiect în spaţiu nu aparţine unei ştiinţe pure, prin urmare nici geometriei, căci noi nu putem cunoaşte a priori că ceva este mobil, ci numai prin experienţă. Dar mişcarea ca descriere a unui spaţiu este un act pur al sintezei succesive a diversului în intuiţia externă în genere, prin imaginaţia productivă, şi aparţine nu numai geometriei, ci însăşi filosofiei transcendentale.

↑ * Nu văd cum se pot găsi atâtea dificultăţi în faptul că simţul intern este afectat de noi înşine. Orice act al atenţiei ne poate da un exemplu în această privinţă. Intelectul determină în ea totdeauna simţul intern, în confonnitate cu legătura pe care o gândeşte, faţă de intuiţia internă, care corespunde diversului în sinteza intelectului. Cât de mult este afectată de obicei simţirea în modul acesta, oricine va putea observa în sine însuşi.

↑ ** ,,Eu gândesc” exprimă actul de a determina existenţa mea. Existenţa este deci deja dată prin aceasta, dar modul cum trebuie s-o determin, adică cum să pun în mine diversul aparţinând acestei existenţe, [B 158] nu este încă dat. Pentru aceasta e nevoie de intuiţia de sine, care are la bază o formă dată a priori, adică timpul, care e sensibilă şi aparţine receptivităţii determinabilului. Dacă nu mai am o altă intuiţie de mine însumi, care dă determinantul în mine, de a cărei spontaneitate sunt conştient şi pe care-l dă anterior actului determinării, aşa cum timpul dă ceea ce este determinabilul, eu nu pot determina existenţa mea ca pe aceea a unei fiinţe spontane, ci îmi reprezint numai spontaneitatea gândirii mele, adică a determinării, şi existenţa mea rămâne determinabilă numai sensibil, adică rămâne ca existenţă a unui fenomen. Totuşi această spontaneitate face ca eu să mă numesc inteligenţă.

↑ * Spaţiul, reprezentat ca obiect (cum de fapt este necesar în geometrie), conţine mai mult decât numai forma intuiţiei, anume sinteza într-o reprezentare intuitivă a diversului dat după forma sensibilităţii, astfel încât forma intuiţiei dă numai diversul, iar intuiţia formală unitatea reprezentării. Această unitate o atribuisem în Estetică numai sensibilităţii, [B 161] pentru a arăta că ea precede orice concept, deşi presupune o sinteză care nu aparţine simţurilor, dar care face posibile toate conceptele de spaţiu si timp. Fiindcă prin această sinteză (prin faptul că intelectul determină sensibilitatea) spaţiul şi timpul sunt date mai întâi ca intuiţii, unitatea acestei intuiţii a priori aparţine spaţiului şi timpului şi nu conceptului intelectului (§24).

↑ ** În acest fel se demonstrează că sinteza aprehensiunii, care este empirică, trebuie să fie în mod necesar în conformitate cu sinteza apercepţiei, care este intelectuală şi cuprinsă total a priori în categorie. Este una şi aceeaşi spontaneitate care, acolo sub numele de imaginaţie, aici sub acela de intelect, introduce legătura în diversul intuiţiei.