Butoaiele, cu onorarii în vin de Umbria plătite^[146],

Iar şuncile pe care marsul ţi le-a trimis, cum să le ţii

Alături de atîtea putini, nenîncepute, cu scrumbii?

Un ţap-centurion^[147] va spune: − Atît cît ştiu, mi-e prea destul.

Eu nu-s Arcesilas, nici Solon^[148]… Şi de de-al d-ăştia, sînt sătul!

Tăcuţi şi-ntunecaţi la faţă, ei merg cu ochii în pămînt,

Şoptesc cu buza ţuguiată, din cînd în cînd cîte-un cuvînt,

Toate trăsnăile, pe care smintita minte-a lor le toarce.

„Că din nimic, nimic nu iese, şi în nimic nu se întoarce.”^[149]

Cu-asemenea filosofie, prea bine poţi să mori flămând…

Cei mulţi fac haz şi tineretul îşi strîmbă gurile rîzînd.

− Nu ştiu ce am de la o vreme^[150], că inima îmi bate tare,

Şi-aşa din bun senin, m-apucă sughiţuri rău mirositoare.

De ce boală crezi că sufăr, şi-anume ce mă sfătuieşti?

Îl cercetează acel medic, şi-i zice: „Să te odihneşti”…

Dar peste alte două zile, în loc să meargă să se culce,

El vine însetat la baie şi cere un Surrentum^[151] dulce

Să-l bea dintr-o carafă fină. − Nu-mi placi! îi spune un amic.

Ce ai? − Nimic… − Să bagi de seamă, e cam suspect acest nimic.

Începi, iubite, să te umfli, şi ca lămîia eşti la faţă.

− Îmi mai dăduse unul sfaturi, dar astăzi nu mai e în viaţă.

Tu care-arăţi mai rău ca mine, să nu-mi dai lecţii! − Am tăcut…

Bolnavul nostru, gras şi puhav, plesnind ca un burduf umplut,

Îşi strînge burţile livide şi se afundă-n scăldătoare,

Icnind pe gît, ca dintr-o cloacă, o revărsare de duhoare.

Începe-a bea… cînd dintr-o dată… îşi strîmbă gura tremurînd,

Şi cupa-n ţăndări se fărîmă, din braţul lui inert căzînd…

Acum răsună trista goarnă şi ard făclii de-nmormîntare,

Iar bietul fericit, pe patul împodobirii funerare,

Îmbălsămat în dulci miresme şi în esenţe de parfum,

Cu tălpile-nainte pleacă, purtat pe cel din urmă drum

De sclavii cu scufii pe creştet, lăsaţi acum în libertate.^[152]

Ai pus sub ţîţa stîngă palma, să-ţi pipăi inima cum bate;

N-ai friguri, nu-i aşa? Piciorul, la glezne, nu ţi-a amorţit.

Dar cînd vezi aur, sau iubita unui prieten ţi-a zîmbit,

Nu simţi cum îţi tresare pieptul?^[153] Un lung fior prin trup nu-ţi trece?

Mănînci o pîine cu tărîţe şi-o strachină de zeamă rece,

Nu ţi-e îngăduit să mesteci vîrtoasa sfeclă plebeiană,

Că ai o bubă rea sub limbăşi toată gura ţi-e o rană.

Adeseori, de frică, tremuri şi păru-n cap ţi se zburleşte;

Iar cînd o pală de mînie se-aprinde-n tine nebuneşte,

Atît eşti de pornit la rele şi-n vorbă-atît de aiurit,

Că şi nebunului Oreste^[154] i s-ar părea că eşti smintit.

Satira a IV-a(Cunoaşte-te pe tine însuţi)^[155]

− Ei, iată-te acum la cîrmă! (Vorbeşte umbra nevăzută

A înţeleptului magistru, care-a murit sorbind cucută^[156].)

Tu, ucenic al lui Pericle^[157], în ce-nsuşiri te-ai încrezut?

Ştiinţa vieţii şi talentul naintea bărbii le-ai avut?

Ce să vorbeşti şi ce să nu spui, ai învăţat la fel de bine;

Pornirea plebei răzvrătite, nu ştie nimeni s-o domine