Nu ţi-e destul atît? Sau, poate, te socoteşti un om de seamă,

Că pe tulpina ta etruscă eşti al o mie-lea vlăstar^[136]?

Că porţi trabee^[137], şi, călare, saluţi pe-un cenzor, văr primar^[138]?

Arunci cu praf în ochii lumii, dar eu năravul ţi-l ştiu bine;

Să-ntreci pe Natta^[139]-n desfrînare, stricatule, nu ţi-e ruşine?

Dar Natta, cel puţin, nu simte cît e de rău şi de mişel,

Sub valurile de osînză, pe care şi le-a pus pe el.

Atît s-a cufundat în mîlul adînc din mlaştina spurcată,

Că nici măcar băşici de aer, pe apă nu se mai arată!

O, tu, al zeilor părinte, fii drept pe cît de mare eşti,

Şi pe tiranii roşii de viţii, la fel pe toţi să-i pedepseşti.

Simţind otrava cum îi arde şi înecaţi în scîrnăvii,

Prigonitorii de virtute să piară putrezind de vii!

N-a scos un strigăt de aramă mai crunt sicilianul taur,

Şi nici de sabia cumplită care-atîrna pe-un stîlp de aur

Nu s-a-ngrozit atît curteanul în purpură înveşmîntat^[140],

Precum jeleşte desfînatul căderea lui: „Sînt blestemat!”

Cutremurîndu-se la gîndul păcatelor înjositoare,

Pe care nu le bănuieşte femeia lui neştiutoare.

Pe cînd eram copil, ţin minte, cît untdelemn în ochi mi-am scurs^[141],

Să scap de-a fi eu însumi Cato în cel din urmă-al lui discurs,

Pe care un neghiob de dascăl mi-l lăuda cu vorbe multe,

Şi toate neamurile tatei erau poftite să m-asculte^[142].

Aveam în felul meu dreptate, nu mă gîndeam decît la joc.

Văzusem eu că unu pierde, că numai şase-i cu noroc,

Şi încercam s-arunc paharul, să cadă zarurile bine.

Nu învîrtea sfîrleaza nimeni, din bici, mai repede ca mine!

Tu însă, care ştii mai multe, deschis-ai ochii şi-ai văzut

Moravurile lumii noastre, cu vremea, cum au decăzut;

Tu ai cules înţelepciune din porticul care adună

Sub fresca mezilor, o seamă de tineri cu purtare bună^[143],

De roadele învăţăturii pînă-n adîncul lor pătrunşi,

Hrăniţi cu mazăre răsfiartă şi toţi pînă la piele tunşi.

Ale-nţeleptului din Samos cunoşti simbolicele semne^[144],

Şi ele-ar fi deajuns, în viaţă, pe calea dreaptă să te-ndemne.

Dar tu porneşti din nou să sforăi. Ţi-e capul greu şi caşti cumplit;

Din băutura de-astă.noapte, nici pînă-acum nu te-ai trezit?

Ai pus în arcul tău săgeata? Ai, tu, o ţintă-n largul zării?

Sau azvîrli-n ciori cu pietricele, aşa, la voia întîmplării?

Degeaba soarbe spînz bolnavul, cînd pîntecul i s-a umflat,

Tu îngrijejşte-te din vreme, de nu voieşti cu-adevărat

Să-mbraci în aur pe Craterus^[145] ca să te vindece de boală.

Învaţă legile naturii; e cea mai minunată şcoală!

Stai şi te-ntreabă cine suntem şi, dincolo de noi, ce-am fost?

Spre ce destin pornim în lume şi care e al vieţii rost?

Cu ce pot zeii să te-ajute? La ce îţi folosesc arginţii,

Şi cîţi din ei îi dai cetăţii? Sau cît de mult ţi-ajuţi părinţii?

Cum să te porţi să fii-ntru toate plăcut puterilor cereşti,

Şi ce menire, între oameni, ţi-a fost lăsată să-mplineşti?

Dar tu porţi alte griji în minte, că nu sînt încă pritocite