Aşa cum tu, cu o mişcare a braţului o potoleşti.

Acum mulţimii ce-i vei spune, în faţa ei cînd te găseşti?

„Romani, aceasta nu-i dreptate; voi legi aţi merita mai bune!”

Dar ştii tu, cumpăna dreptăţii s-o faci să nu greşească? Spune!

Ce-i drept şi ce-i nedrept, pot oare să desluşească ochii tăi?

A morţii literă^[158]te-ncumeţi s-o scrii pe fruntea celor răi?

Tu n-ai o altă însuşire decît frumoasa-nfăţişare;

A cîştiga favoarea plebei ţi-e singura îndemînare,

Şi pentru-a-i fi pe plac te guduri ca un căţel linguşitor.^[159]

Mai bine mergi în Anticyra, să te-ntremezi cu elebor^[160]!

Tu, marea fericire-a vieţii o ceri plăcerilor uşoare,

Să fii sătul şi ziua-ntreagă să stai să te prăjeşti la soare.

Bătrîna care-o vezi alături, nutreşte-acelaşi vis şi ea.

− Dar eu (răspunzi) am pielea albă şi Dinomache-i mama mea^[161].

− Aşa o fi. Şi totuşi Baucis^[162], nici de-un pîrlit de sclav dorită,

În haina-i zdrenţăroasă, poate că e la fel de iscusită.

Ah! Să coboare-n sine însuşi, nu-i dă prin minte nimănui;

Priveşte fiecare traista, ce-o poartă cel din faţa lui.

− Pămînturile lui Vettidiu le ştii? mă-ntrebi. − Vettidiu, care?

Nu-i cel ce, dincolo de Cures^[163], moşii atît de-ntinse are,

Încît, o zi întreagă, şoimul nu le-ar putea străbate-n zbor?

− E un zgîrcit, pe care zeii îl pedepsesc cu ura lor.

Cînd într-o zi de sărbătoare, cum cere datina, se duce

S-atîrne jugu-n cui la uşa altarului de la răscruce^[164],

Culege-o biată picătură din mîlul unui poloboc,

Şi, închinînd de unul singur, oftează amărît: „Noroc!”

Cînd sclavi-şi hăpăiesc păsatul, el muşcă lacom dintr-o ceapă

Şi soarbe praştina pe drojdii din teascul îndoit cu apă.

Iar ti? Te rumeneşti la soare, uns cu uleiul cel mai fin,

Şi-un nu-ştiu-cine te-mbrînceşte, vărsînd asupra ta venin.

„Ce desfrînare! Să-ţi razi pielea în locurile de ruşine,

Ademenindu-ţi muşterii cu nişte jalnice ruine!

În jurul buzelor îţi piepteni un păr cu grijă parfumat;

Dar pentru ce ţi-e pielea rasă pe pîntecele despuiat?

Nu sînt nici cinci atleţi în stare, cu brici şi cleşte să răzbată,

Ca de pe tîrtiţa jilavă să-ţi smulgă buruiana toată,

Şi se trudesc, mai rău ca plugul într-un pămînt înţelenit.”

Aşa a fost întotdeauna: răneşti pe altul, eşti rănit,

Şi gleznele îţi sîngerează sub loviturile săgeţii!

Nu te-amăgi cu alte gînduri, aceasta-i rînduiala vieţii.

Buboiul care-l ai sub burtă, cu brîu de aur îl ascunzi;

Te mulţumeşti să-nşeli pe alţii, dar ţie însuţi, ce-ţi răspunzi?

„E un om vrednic!” spun vecinii, şi de ce oare nu i-ai crede?

Dar cel pe care-l prind fiorii când banul altuia îl vede,

Cel ce-ale simţurilor pofte şi le-mplineşte prea uşor

Şi zi de zi se războieşte cu lacomii zarafi din For,

De ce se-ncîntă-atît de lesne de-ale mulţimii osanale?

Tu mulţumeşte-te cu dreapta răsplată-a vredniciei tale,

Coboară-te în tine înşuţi, priveşte casa-n care stai,

Şi-ai să te miri văzînd, sărmane, cît de puţine lucruri ai!^[165]