ve1 suaveolens vel non suaveolens− sau bine mirositor sau rău mirositor.

CUM AM DEVENIT TRADUCĂTOR!^[131]

Nu-mi trecuse niciodată prin minte că aş putea fi în viaţa mea şi traducător. Dar câte nu-i trec omului prin minte că ar putea fi şi câte nu este fără să-i fi trecut vreodată prin minte!

La începutul lunii iulie 1969, un tânăr redactor al Editurii Ştiinţifice, I. Segal, m-a vizitat acasă şi mi-a propus să transpun în limba română opera fundamentală a lui Kant: Critica raţiunii pure, adăugând că editura doreşte s-o transpun singur, fără să-mi iau în ajutor vreun colaborator. Mai întâi, m-a surprins enorm hotărârea editurii de a-l edita pe Kant, care până atunci, la cursurile universitare, pe motiv că e idealist, era expediat în două-trei prelegeri cu epitete care-i negau orice valoare. Hotărârea editurii vădea o schimbare radicală în climatul nostru spiritual. Deşi faptul în sine mă bucura, i-am răspuns totuşi stimabilului redactor că dacă mi-ar fi făcut o asemenea propunere cu zece ani mai înainte aş fi acceptat-o bucuros, dar că la vârsta de 69 de ani, câţi aveam atunci, nu mă încumetam să-mi asum o sarcină atât de grea. - Am încercat, am adăugat în glumă, să închei un contract cu Cel de Sus, prin care să-mi garanteze că voi mai trăi câţiva ani, dar Cel de Sus a refuzat să semneze contractul. Şi atunci, cum vrei să accept propunerea dumitale?

Redactorul insistând să fac singur traducerea, iar eu refuzând, vizita lui la mine s-a soldat cu un rezultat negativ.

Ca şi când aş fi avut un presentiment, întâmplarea a făcut ca nu mult după aceea să fac un spasm cerebral în timpul unor momente de reculegere la mormântul fratelui meu dr. D. Bagdasar din cimitirul Sf. Vineri, să-mi pierd conştiinţa, să fiu ridicat cu salvarea şi să fiu dus la spital. Şi ca şi când aceasta nu ar fi fost de ajuns, peste câteva zile am făcut un infarct.

După aceste încercări, nu speram că voi mai fi un om valid, capabil de eforturi cerebrale. Soarta a fost însă bună cu mine în această privinţă. Încetul cu încetul, am început să-mi revin, să-mi recapăt puterea de muncă. La începutul iernii aceluiaşi an, m-am pomenit din nou cu vizita redactorului de la Editura Ştiinţifică, ca să-mi comunice că editura este de acord să-mi iau orice colaboratori vreau, cu condiţia ca eu să-mi asum răspunderea întregii traduceri, şi lăsând la latitudinea mea să fixez termenul de predare. Am acceptat.

M-am gândit mai întâi să-mi iau colaboratori pe Virgil Bogdan şi Constantin Floru, traducători ai lui Hegel. Dar chiar în ziua în care trebuia să mă decid, trece pe la mine Elena Moisuc Irion, care era pe atunci încadrată la Arhivele Statului, dar se afla în pragul pensionării, şi mă roagă s-o recomand ca traducătoare vreunei edituri. Ea era doctor în sociologie de la Universitatea din Leipzig, fusese numită de către Petre Andrei ca asistentă pe lângă catedra sa, iar după moartea lui, funcţionase în aceeaşi calitate sub succesorul lui la catedră, Alexandru Claudian. Ea cunoştea bine limba germană. Dar specializându-se în sociologie şi etică, nu cunoştea suficient istoria filosofiei şi deci nici filosofia kantiană. I-am propus să fie colaboratoarea mea şi am pornit la lucru. S-au ivit însă greutăţi: instituţia nu i-a permis pensionarea şi ea a continuat să muncească pentru Arhive. Or, a lucra la Kant după opt ore de citire şi tradticere de documente manuscrise din limba germană, majoritatea dintre ele fiind microfilme, îi cerea eforturi penibile. Acest fapt a contribuit să-mi facă dificilă munca de revizuire a părţii de text tradusă de ea, aşa încât am respirat mai uşurat când am terminat de revizuit textul ei decât când terminasem de tradus porţia mea.

Traducând Critica raţiunii pure, am luat cunoştinţă exactă şi de valoarea primei traduceri a acestei opere efectuată de Traian Brăileanu, fost profesor de sociologie şi etică la Universitatea din Cernăuţi, şi publicată în 1930. Făcându-şi educaţia şi instnicţia în Bucovina sub austrieci, în limba germană, Traian Brăileanu nu poseda îndeajuns, ca de altfel întreaga sa generaţie de după Unire, limba română literară şi nici pe cea filosofică. Fiind sociolog, nu era un cunoscător competent al istoriei filosofiei. De aceea traducerea lui suferă de grave deficienţe de stil şi de terminologie. Cine va avea curiozitatea să compare textul traducerii sale cu acela al traducerii noastre, va putea observa cu uşurinţă că doar pe ici pe colo anumite propoziţii şi fraze din textul său sunt identice cu propoziţiile şi frazele respective din traducerea noastră - atât de mare este deosebirea între un text şi altul.

Cum nu citisem, la apariţia lor în limba română, nici Întemeierea metafizicii moravurilor (1929), tradusă tot de Traian Brăileanu, nici Critica raţiunii practice (1934), tradusă de Dumitru Cristian Amzăr şi Raul Vişan, le-am citit după ce terminasem de tradus Critica raţiunii pure, ca să văd cum fuseseră traduse acestea. Surpriza nu mi-a fost mică. Traian Brăileanu traducea de exemplu sinnlich şi Sinnlichkeit prin senzual şi senzualitate în loc de sensibil şi sensibilitate, iar Dumitru Cristian Amzăr şi Raul Vişan, din dorinţa de a româniza terminologia filosofiei, traducea termenul fundamental din filosofia lui Kant Erscheinung, fenomen, prin întâmplare, ceea ce demonstra că cei doi traducători nu sesizaseră esenţa filosofiei. O nouă versiune în limba română a Întemeierii metafizicii moravurilor dăduse, imediat după cel de-al doilea război mondial, Isidor Colin, care este incomparabil superioară aceleia a lui Traian Brăileanu, dar care şi ea cuprinde unele erori, dintre care mai gravă este aceea că traduce der gute WiIle - voinţă bună - prin bunăvoinţă!

Deşi când terminasem de tradus Critica raţiunii pure răspunsesem negativ editurii, care mă întrebase dacă sunt dispus să traduc şi alte opere fundamentale ale lui Kant, şi deşi aveam de revăzut unele lucrări personale, totuşi, indignat de erorile grosolane pe care le conţineau cele trei traduceri menţionate mai sus, m-am hotărât să le transpun şi pe acestea în limba română, pentru ca cititorul român să aibă la îndemână transpuneri fidele ale gândirii kantiene. Mi s-a părut că nu era îngăduit ca după ce Eminescu, care avusese de luptat, în anii 60 ai secolului trecut, cu sărăcia de limbaj filosofic a vremii sale, tradusese nu numai corect, dar şi cursiv din Critica raţiunii pure să privăm mai departe pe cititorul român de traduceri din Kant care să respecte atât litera cât şi spiritul operelor sale. Cu alte cuvinte, traduceri care să înlocuiascâ pe cele anterioare atât de deficiente, rămânând ca acestea să-şi păstreze o simplă valoare istorică – de prime traduceri –, iar nu de texte pe care să le citească tineretul pentru a cunoaşte filosofia kantiană.

Am tradus deci Întemeierea metafizicii moravurilor şi Critica raţiunii practice din dorinţa de a restabili gândirea lui Kant în exactitatea ei teoretică, în litera şi spiritul ei. Le-am tradus însă singur, fiindcă nu eram dispus să mai revizuiesc şi textul unui eventual colaborator.

N. BAGDASAR

1 mai 1970

^{_____________________________________________________________________________________________________________________}

Supliment adăugat de Marcel Chelba

Pentru o mai bună situare a filosofiei transcendentale kantiene în contextul marii tradiţii filosofice europene – şi pentru a sublinia caracterul polemic al Criticii, la adresa empiriştilor şi naturaliştilor îndeosebi – redau aici integral cele două satire ale lui Persius (Volterra, 34-62 d.C.) din care Kant a extras aceste citate:

Quodsapio, satis est mihi, non egocuro, esse quod Arcesilas aerumnosiqueSolones [A 855, B 883]

Gigni de nihilonihil, innihilum nil posse reverti. [A 186, B 229]

Tecum habita et noris, quam sit tibi curta supellex. [A XX]

Satira a III-a (Trândăvia)^[132]

− Iar trândăveşti? Afară-i ziuă. De mult a soarelui văpaie,

Trecând de-ngustele ferestre, a dat năvală în odaie.

Tu sforăi! Ai, se vede treaba, Falern^[133] grozav de limpezit.

Vezi? pe-a cadranului lumină a cincea oră^[134] s-a umbrit.

Ce mai aştepţi? Pe cîmpuri grîul se rumeneşte-n miez de vară,

Şi turmele la umbra deasă a ulmului se furişară.

Un bun prieten îţi vorbeşte… − Adevărat? Unde-i, să-l văd?

Îmi ard ficaţii ca o sticlă înfierbîntată… E prăpăd!

Ai zice că porniră turme din toată-Arcadia^[135] să zbiere.

În fine, iată-l, îşi ia cartea, şi trestiile şi le cere,

Tăbliţele pe care scrie, şi pergamentul răzuit;

Le are toate la-ndemînă să-nceapă lucrul… Ţi-ai găsit!

Ba că cerneala e prea deasă şi-ngroaşe pana încărcată;

Ba nu i se cunoaşte urma, că prea tare subţiată;

Şi uite cum condeiul trage, în loc de una, două dungi!

− Te faci din zi în zi mai leneş. De milă-ţi plîng. Unde-o s-ajungi?

Vrei, ca odraslelor de rege şi puilor de turturele,

Să-ţi dau mîncarea mură-n gură şi să ţi-o tai în bucăţele?

Ţi-alungi dădaca ta în ghionturi, cu cîntecele ei cu tot?

− Dar c-un condei care nu scrie, cum e să scriu? − Eşti un netot?

Nefericitule, pe cine încerci să-nşeli cu baliverne?

Să ştii, că fiecare doarme aşa cum singur îşi aşterne.

Cînd vasul de pămînt e moale şi n-a fost ars în de ajuns,

Zadarnic vrei s-auzi cum sună, argila lui nu-ţi dă răspuns.

Tu eşti ca lutul crud, din care olarul meşter, stînd la roată,

Se străduieşte, modelîndu-l, un vas fără cusur să scoată.

Moşia care-ai moştenit-o îţi dă, în grîu, un rod bogat;

În casa ta gospodărească ţii solniţa la loc curat;

Netulburată-ţi arde jertfa şi n-ai vreo pricină de teamă.