[A 832, B 860] METODOLOGIA TRANSCENDENTALĂ

Capitolul al treilea

ARHITECTONICA RAŢIUNII PURE

Prin arhitectonică înţeleg arta sistemelor. Cum unitatea sistematică este aceea care transformă abia o cunoaştere vulgară în ştiinţă, adică aceea care face dintr-un simplu agregat de cunoştinţe un sistem, arhitectonica este teoria despre ceea ce este ştiinţific în cunoaşterea noastră în genere şi aparţine astfel în mod necesar metodologiei.

Sub cârmuirea raţiunii, cunoştinţele noastre în genere nu trebuie să constituie o rapsodie, ci un sistem în care, numai, ele pot sprijini şi promova scopurile esenţiale ale raţiunii. Dar prin acest sistem înţeleg unitatea diverselor cunoştinţe sub o Idee. Această Idee este conceptul raţional despre forma unui tot, întrucât prin el este determinat a priori atât sfera diversului, cât şi poziţia părţilor între ele. Conceptul raţional ştiinţific conţine deci scopul şi forma întregului, care concordă cu el. Unitatea scopului, la care se raportează toate părţile, precum şi acestea între ele, în Ideea scopului, face ca în cunoaşterea celorlalte părţi să se resimtă [A 833, B 861] lipsa fiecăreia în parte şi ca să nu aibă loc nici un adaos întâmplător sau nici o mărime nedeterminată de perfecţiune, care să nu-şi aibă limitele ei determinate a priori. Întregul este deci articulat (articulatio) şi nu aglomerat (coacervatio); ce-i drept, el poate creşte interior (perintus susceptionem), dar nu exterior (per appositionem), ca un corp de animal, a cărui creştere nu adaugă nici un membru, ci, fără a schimba proporţia, face pe fiecare membru mai puternic şi mai propice scopurilor lui.

Pentru a fi realizată, Ideea are nevoie de o schemă, adică de o diversitate şi de o ordine a părţilor, care să fie esenţiale şi determinate a priori din principiul scopului. Schema, care nu e schiţată după o Idee, adică după un scop principal al raţiunii, ci empiric, după scopuri care se prezintă întâmplător (al căror număr nu poate fi cunoscut de mai înainte), dă unitate tehnică, pe când schema, care rezultă numai în urma unei Idei (unde raţiunea pune a priori scopurile şi nu le aşteaptă empiric), fundează unitatea arhitectonică. Ceea ce numim ştiinţă nu poate rezulta tehnic, în baza similitudinii diversului sau a folosirii întâmplătoare a cunoştinţei in concreto pentru tot felul de scopuri externe arbitrare, ci arhitectonic, în baza afinităţii şi a derivării dintr-un unic scop suprem şi intern, care face abia posibil întregul; schema ştiinţei trebuie să conţină, conform Ideii, adică a priori, planul (monogramma) şi diviziunea întregului în părţi [A 834, B 862] şi trebuie să distingă acest întreg, sigur şi după principii, de toate celelalte.

Nimeni nu încearcă să constituie o ştiinţă fără a avea ca fundament o Idee. Numai că în executarea ei schema, ba chiar definiţia, pe care o dă chiar de la început ştiinţei lui, corespunde foarte rar Ideii sale; căci aceasta se află în raţiune ca un germene, în care toate părţile se găsesc ascunse încă foarte învăluit şi abia sesizabile observaţiei microscopice. De aceea, ştiinţele, fiind toate concepute din punctul de vedere al unui anumit interes general, trebuie definite şi determinate nu după descrierea pe care o dă despre ele autorul lor, ci după Ideea pe care o găsim întemeiată în raţiunea însăşi din unitatea naturală a părţilor, pe care el le-a adunat împreună. Căci atunci se va vedea că autorul şi adesea şi urmaşii lui cei mai îndepărtaţi rătăcesc înjurul unei Idei, pe care ei înşişi nu şi-au putut-o lămuri, şi de aceea nu pot determina continutul propriu-zis, articulaţia (unitatea sistematică) şi limitele ştiinţei.

Este rău că abia după ce mult timp am adunat rapsodic, sub indicaţia unei Idei ascunse, în noi, ca material de construcţie, multe cunoştinţe care se referă la această Idee, ba chiar după ce timp îndelungat le-am orânduit [A 835, B 863] tehnic, ne este posibil să vedem Ideea într-o lumină mai clară şi să schiţăm arhitectonic un întreg după scopurile raţiunii. Sistemele par să fi fost formate, ca viermii, printr-o generatio aequivoca, din simpla aglomerare de concepte culese, la început trunchiate, cu timpul complete; totuşi, ele îşi aveau toate schema lor, ca germene originar, în raţiune, care se dezvoltă numai. Şi de aceea, nu numai că fiecare din sisteme este articulat în sine după o Idee, ci şi toate între ele sunt unite, la rândul lor, potrivit unui scop, ca părţi ale unui tot, într-un sistem al cunoaşterii omeneşti şi permit o arhitectonică a oricărei ştiinţe omeneşti, care în prezent, când atâta material a fost adunat sau poate fi luat din ruinele unor vechi edificii surpate, n-ar fi numai posibil, ci nici măcar dificil. Noi ne mulţumim aici cu perfectarea operei noastre, anume de a schiţa numai arhitectonica oricărei cunoaşteri din raţiune pură şi pornim numai de la acest punct, unde rădăcina generală a facultăţii noastre de cunoaştere se divide şi dă naştere la două tulpini, dintre care una este raţionea. Dar aici înţeleg prin raţiune întreaga facultate de cunoaştere superioară şi opun deci empiricului raţionalul.

Dacă fac abstracţie de tot conţinutul cunoştinţei, considerată obiectiv, atunci orice cunoştinţă este, considerată subiectiv, [A 836, B 864] sau istorică, sau raţională. Cunoştinţa istorică este cognitio ex datis, pe când cea raţională este cognitio ex principiis. Oricare i-ar fi originea, o cunoştinţă este totuşi istorică pentru cel ce o posedă, dacă el nu cunoaşte decât în măsura şi în cantitatea care i s-a dat din altă parte, indiferent dacă i s-a dat prin experienţă nemijlocită sau istorisire, sau chiar prin instrucţie (de cunoştinţe generale). De aceea, acela care a învăţat propriu-zis un sistem de filosofie, de exemplu sistemul lui W o l f f, chiar dacă ar avea în cap toate principiile, definiţiile şi demonstraţiile, precum şi diviziunea întregii doctrine, şi ar putea număra totul pe degete, nu are totuşi altă cunoştinţă decât pe cea istorică completă a filosofiei lui W o l f f; el nu ştie şi nu judecă decât atât cât i-a fost dat. Contestaţi-i o definiţie, şi nu va şti de unde să ia alta. El s-a format după o raţiune străină, dar facultatea de imitaţie nu este o facultate creatoare, adică la el cunoştinţa n-a rezultat din raţiune şi, deşi din punct de vedere obiectiv ea a fost, iară îndoială, o cunoştinţă raţională, totusi subiectiv nu este decât istorică. El a înţeles bine şi a reţinut, adică a învăţat, şi este o mască a unui om viu. Cunoştinţele raţionale, care sunt obiectiv raţionale (adică acelea care nu pot rezulta iniţial decât din propria raţiune a omului), nu pot purta şi subiectiv acest nume decât atunci când au fost scoase din [A 837, B 865] izvoarele generale ale raţiunii, de unde poate rezulta şi critica, ba chiar şi reprobarea celor învăţate, adică decât atunci când sunt scoase din principii.

Orice cunoştinţă raţională este sau o cunoştinţă din concepte, sau o cunoştinţă din construcţia conceptelor; cea dintâi se numeşte filosofică, cea de-a doua matematică. Despre diferenţa intrinsecă dintre cele două specii de cunoştinţe am tratat în primul capitol. O cunoştinţă poate fi, prin urmare, obiectiv filosofică şi totuşi subiectiv este istorică, cum se întâmplă la cei mai mulţi discipoli şi la toţi cei care nu văd niciodată dincolo de şcoală şi rămân toată viaţa lor discipoli. Dar este totuşi ciudat că cunoştinţa matematică, aşa cum am învăţat-o, poate totuşi avea şi subiectiv valoare de cunoştinţă raţională, şi în cazul ei nu are loc o astfel de distincţie ca la cea filosofică. Cauza este că izvoarele cunoştinţei, din care numai se poate adăpa dascălul, nu se află nicăieri în altă parte decât în principiile esenţiale şi autentice ale raţiunii şi că, prin urmare, ele nu pot fi scoase de către discipol din altă parte, nici contestate cumva, şi aceasta datorită desigur faptului că folosirea raţiunii nu are loc aici decât in concreto, deşi totuşi a priori, anume într-o intuiţie pură şi tocmai de aceea lipsită de erori, şi că exclude orice amăgire şi orice eroare. Deci dintre toate ştiinţele raţionale (a priori) numai matematica singură poate fi învăţată, dar niciodată filosofia (decât doar istoric), ci în ce priveşte raţiunea, nu se poate învăţa decât cel mult a filosofa.

[A 838, B 866] Sistemul oricărei cunoaşteri filosofice este filosofie. Trebuie s-o admitem obiectiv, înţelegând prin aceasta prototipul aprecierii tuturor tentativelor de a filosofa, prototip care trebuie să servească spre a judeca orice filosofie subiectivă, al cărei edificiu este adesea atât de divers şi atât de schimbător. În felul acesta, filosofia este o simplă Idee despre o ştiinţă posibilă, care nu este dată nicăieri in concreto, de care însă căutăm să ne apropiem pe diferite căi, până când descoperim singura potecă, năpădită de buruienile sensibilităţii, şi până când reuşim, atât cât este îngăduit oamenilor, să facem copia, ratată până acum, asemănătoare prototipului. Până atunci nu se poate învăţa filosofie; căci unde este ea, cine o posedă şi după ce caractere poate fi cunoscută? Nu se poate învăţa decât a filosofa, adică a exercita talentul raţiunii în aplicarea principiilor ei generale la anumite tentative existente, dar totdeauna cu rezerva dreptului pe care-l are raţiunea de a cerceta aceste principii chiar la izvoarele lor şi de a le confirma sau de a le respinge.

Dar până atunci conceptul de filosofie nu este decât un concept scolastic, anume un concept despre un sistem de cunoaştere, care nu este căutată decât ca ştiinţă, fără a avea ca scop ceva mai mult decât unitatea sistematică a acestei ştiinţe, prin urmare perfecţia logică a cunoaşterii. Dar mai există şi un concept cosmic (conceptus cosmicus), care a fost totdeauna la baza acestei denumiri, mai ales când a fost [A 839, B 867] oarecum personificat şi reprezentat ca un prototip în idealul filosofului. Din acest punct de vedere, filosofia este ştiinţa despre raportul oricărei cunoaşteri faţă de scopurile esenţiale ale raţiunii omeneşti (teleologia rationis humanae), şi filosoful nu este un artist al raţiunii, ci legislatorul raţiunii omenesti. În acest sens, ar fi mare fanfaronadă dacă cineva s-ar numi pe sine însuşi un filosof şi ar pretinde că a ajuns să se asemene prototipului care nu există decât în Idee.

Matematicianul, fizicianul, logicianul, oricât de excelent succes ar avea cei dintâi în genere în cunoaşterea raţională, iar cel din urmă în special în cunoaşterea filosofică, nu sunt totuşi decât nişte artişti ai raţiunii. Mai există un dascăl în ideal, care îi porneşte pe toţi aceştia, îi foloseşte ca instrumente, pentru a promova scopurile esenţiale ale raţiunii omeneşti. Numai pe acesta ar trebui să-l numim filosof; dar cum el nu se întâlneşte nicăieri, pe când Ideea legislaţiei lui se găseşte pretutindeni în orice raţiune omenească, ne vom ţine numai de cea din urmă şi vom determina mai îndeaproape ce fel de unitate sistematică prescrie filosofia, potrivit acestui concept cosmic^[128], [A 840, B 868] din punctul de vedere al scopurilor.

Scopurile esenţiale nu sunt încă, din această cauză, scopurile cele mai înalte, numai unul singur dintre ele putând fi un astfel de scop (în unitatea sistematică perfectă a raţiunii). De aceea, ele sunt sau scopul final, sau scopuri subalterne, care aparţin necesar, ca mijloace, scopului final. Cel dintâi nu este altul decât întreaga menire a omului şi filosof a asupra acestei meniri se numeşte morală. Datorită acestei precăderi, pe care filosofia morală o are asupra oricărei alte achiziţii a raţiunii, s-a înţeles şi la cei vechi totdeauna sub numele de filosof în acelaşi timp şi în primul rând moralistul; şi încă şi azi, aparenţa externă a stăpânirii de sine prin raţiune face ca, printr-o anumită analogie, cineva să fie numit filosof, în ciuda ştiinţei lui mărginite.

Legislaţia raţiunii omeneşti (filosofia) are două obiecte, natura şi libertatea, şi cuprinde deci atât legea naturii, cât şi legea morală, la început în două sisteme diferite, iar la sfârşit într-un singur sistem filosofic. Filosofia naturii se raportează la tot ceea ce este, pe când filosofia moravurilor numai la ceea ce trebuie să fie .

Orice filosofie este însă sau o cunoaştere din raţiune pură, sau o cunoaştere raţională din principii empirice. Cea dintâi se numeşte filosofie pură, cea de a doua, filosofie empirică.

[A 841, B 869] Filosofia raţiunii pure este sau o propedeutică (un exerciţiu preliminar), care studiază facultatea raţiunii sub raportul oricărei cunoaşteri pure a priori, şi se numeşte critică, sau, în al doilea rând, sistemul raţiunii pure (ştiinţă), întreaga (atât cea adevărată, cât şi cea aparentă) cunoaştere filosofică din raţiune pură în înlănţuire sistematică, şi se numeşte metafizică; deşi acest nume poate fi dat şi întregii filosofii pure, inclusiv criticii, pentru a îmbrăţişa atât cercetarea a tot ceea ce poate fi cunoscut vreodată a priori, cât şi expunerea a ceea ce constituie un sistem de cunoştinţe filosofice pure de această specie, dar care se distinge de orice folosire empirică a raţiunii, precum şi de cea matematică.

Metafizica se divide în metafizica folosirii speculative şi metafizica folosirii practice a raţiunii pure şi este deci sau metafizică a naturii, sau metafizică a moravurilor. Cea dintâi conţine toate principiile pure ale raţiunii din simple concepte (prin urmare cu excluderea matematicii), privind cunoaşterea teoretică a tuturor lucrurilor; cea de-a doua, principiile care determină a priori şi fac necesar ceea ce facem sau ceea ce neglijăm să facem. Moralitatea este însă singura legalitate a acţiunilor care poate fi derivată complet a priori din principii. De aceea, metafizica moravurilor este propriu-zis morala pură, în care nu se pune la bază o antropologie (o condiţie empirică). [A 842, B 870] Metafizica raţiunii speculative este deci ceea ce obişnuim să numim metafizică într-un sens mai restrâns; dar întrucât. morala pură aparţine şi ea ramurii speciale de cunoaştere omenească, şi anume filosofică, din raţiune pură, îi vom păstra acea denumire, deşi aici o lăsăm la o parte, ca nefiind acum necesară scopului nostru.

Este de cea mai mare importanţă să izolăm nişte cunoştinţe care, ca specie şi origine, sunt distincte de altele şi să prevenim cu grijă ca ele să nu se confunde într-un amestec cu altele, cu care sunt de obicei unite în folosire. Ceea ce fac chimiştii în separarea materiilor, matematicienii în teoria lor pură despre mărimi, aceasta îi incumbă şi mai mult filosofului, pentru ca să poată determina sigur partea pe care o anumită specie de cunoştinţe o are în folosirea susceptibilă de rătăcire a intelectului, valoarea ei proprie şi influenţa ei. De aceea, raţiunea omenească, din momentul în care a început a gândi sau mai curând a reflecta, nu s-a putut lipsi niciodată de o metafizică, deşi n-a putut s-o expună suficient de purificată de orice element străin. Ideea unei astfel de ştiinţe este tot atât de veche ca şi raţiunea speculativă a omului; şi care raţiune nu speculează fie în mod scolastic, fie în mod popular? Totuşi, trebuie să mărturisim [A 843, B 871] că distincţia celor două elemente ale cunoaşterii noastre, din care unele complet a priori sunt în puterea noastră, pe când celelalte nu pot fi luate decât a posteriori din experienţă, a rămas foarte neclară, chiar la gânditori de profesie, şi de aceea n-a putut realiza niciodată determinarea limitei unei specii particulare de cunoştinţe, prin urmare adevărata Idee a unei ştiinţe, care a preocupat atât de mult timp şi atât de intens raţiunea omenească. Când s-a spus: metafizica este ştiinţa despre primele principii ale cunoaşterii omeneşti, nu s-a remarcat prin aceasta o specie cu totul aparte, ci numai un rang în ce priveşte generalitatea; prin aceasta ele nu puteau fi distinse în mod vizibil de empiric, căci şi între principiile empirice unele sunt mai generale şi deci mai înalte decât altele şi, în seria unei astfel de ierarhii (cum ceea ce este cunoscut complet a priori nu este distins de ceea ce nu este cunoscut decât a posteriori). unde să facem demarcarea care să distingă prima parte şi membrii superiori de ultima parte şi de membrii inferiori? Ce am spune dacă cronologia n-ar putea desemna epocile lumii decât împărţindu-le în primele secole şi cele care urmează? S-ar pune întrebarea dacă secolul al cincilea, al zecelea etc. aparţin tot primelor secole. Tot astfel întreb: aparţine metafizicii conceptul de întins? Voi răspundeţi: Da! Ei bine, dar şi conceptul de corp? Da! Şi cel de corp fluid? [A 844, B 872] Sunteţi surprinşi, căci dacă se continuă în felul acesta, totul va aparţine metafizicii. De aici se vede că simplul grad de subordonare (a particularului sub general) nu poate determina limitele unei ştiinţe, ci în cazul nostru, completa eterogeneitate şi distincţie de origine. Dar ceea ce mai întuneca pe de altă parte Ideea fundamentală a metafizicii era faptul că ea, în calitate de cunoaştere a priori, prezintă o oarecare asemănare cu matematica. Această asemănare, în ce priveşte originea a priori, le înrudeşte între ele; dar în ce priveşte modul de cunoaştere din concepte la cea dintâi, în comparaţie cu modul de a judeca numai prin construirea conceptelor a priori, la cea de-a doua, prin urmare în ce priveşte diferenţa între o cunoaştere filosofică şi una matematică, se manifestă între ele o eterogeneitate atât de categorică, încât fără îndoială ea a fost totdeauna oarecum simţită, dar niciodată n-a putut fi redusă la criterii evidente. În felul acesta s-a întâmplat că întrucât filosofii au greşit chiar în dezvoltarea Ideii ştiinţelor lor, elaborarea acestora n-a putut avea un scop determinat şi un fir conducător sigur şi că, având o schiţă atât de arbitrar făcută, ignorând drumul pe care ar trebui să-l urmeze şi mereu în conflict între ei cu privire la descoperirile pe care fiecare pretindea că le-a făcut pe drumul lui, ei au adus ştiinţa lor în situaţia de a fi dispreţuită mai întâi de alţii şi în cele din urmă chiar de ei înşişi.

[A 845, B 873] Orice cunoştinţă pură a priori constituie deci, datorită unei facultăţi de cunoaştere particulare, în care, numai, îşi poate avea sediul, o unitate particulară, iar metafizica este acea filosofie care trebuie să expună o astfel de cunoaştere în unitatea ei sistematică. Partea speculativă a metafizicii, care şi-a însuşit cu precădere acest nume, adică aceea pe care noi o numim metafizica naturii şi care examinează totul din concepte a priori, întrucât este (şi nu ceea ce trebuie să fie), se divide în felul următor.

Aşa-numita metafizică în sens mai restrâns este alcătuită din filosofia transcendentală şi fiziologia raţiunii pure. Cea dintâi nu consideră decât intelectul şi ratiunea însăşi într-un sistem al tuturor conceptelor, care se raportează la obiecte în genere, fără a admite obiecte, care ar fi date (ontologia); cea de-a doua consideră natura, adică ansamblul obiectelor date (fie că sunt date simţurilor, fie, dacă vrem, unei alte specii de intuiţie), şi este deci fiziologie (deşi numai rationalis). Dar folosirea raţiunii în această considerare raţională a naturii este sau fizică, sau hiperfizică, ori mai curând sau imanentă, sau transcendentă.

Cea dintâi se raportează la natură, în măsura în care cunoaşterea ei poate fi aplicată în experienţă (in concreto); cea de-a doua, la acea legătură a obiectelor experienţei care depăşeşte orice experienţă. [A 846, B 874] Această fiziologie transcendentă are prin urmare ca obiect sau o legătură internă, sau una externă, dar care amândouă trec dincolo de experienţa posibilă; cea dintâi este fiziologia întregii naturi, adică cosmologia transcendentală, cea de-a doua este fiziologia legăturii întregii naturi cu o fiinţă deasupra naturii, adică teologia transcendentală.

Fiziologia imanentă, dimpotrivă, consideră natura ca ansamblul tuturor obiectelor simţurilor, prin urmare aşa cum ne este dată nouă, dar numai după condiţii a priori, în care ea ne poate fi dată în genere. Dar nu există decât două feluri de obiecte ale simţurilor:1. Cele ale simţurilor externe, prin urmare ansamblul lor, natura corporală. 2. Obiectul simţului intern, sufletul, şi după conceptele fundamentale ale sufletului în genere, natura gânditoare. Metafizica naturii corporale se numeşte fizică, dar fiindcă ea nu trebuie să cuprindă decât principiile cunoaşterii ei a priori, fizică raţională. Metafizica naturii gânditoare se numeşte psihologie şi, din acelaşi motiv amintit adineaori, nu trebuie înţeleasă aici decât cunoaşterea raţională a sufletului.

Prin urmare, întregul sistem al metafizicii se compune din patru părţi principale: 1. Ontologia, 2. fiziologia raţională, 3. cosmologia raţională, 4. teologia raţională. Partea a doua, adică fizica raţiunii pure, cuprinde două diviziuni, [A 847, B 875] physica rationalis^[129] şi psychologia rationalis.

Ideea originară a unei filosofii a raţiunii pure prescrie însăşi această diviziune; ea este deci arhitectonică, conform scopurilor ei esenţiale, şi nu pur tehnică, potrivit unor afinităţi accidental percepute şi oarecum efectuată la întâmplare, dar tocmai de aceea ea este imuabilă şi legislativă. Dar se găsesc aici unele puncte care ar putea să trezească îndoieli şi să slăbească convingerea despre legitatea ei.

În primul rând, cum pot aştepta o cunoaştere a priori, prin urmare o metafizică despre obiecte, întrucât ele sunt date simţurilor noastre, prin urmare a posteriori? şi cum este posibil să cunoaştem natura lucrurilor [A 848, B 876] după principii a priori şi să ajungem la o fiziologie raţională? Răspunsul este: noi nu luăm din experienţă decât ceea ce este necesar pentru a ne da un obiect, fie al simţului extern, fie al simţului intern. Cel dintâi are loc prin simplul concept de materie (întindere impenetrabilă şi fără viaţă), cel de-al doilea, prin conceptul unei fiinţe gânditoare (în reprezentarea internă empirică: eu gândesc). De altfel, în întreaga metafizică a acestor obiecte ar trebui să ne abţinem cu totul de la toate principiile empirice care, dincolo de concept, ar dori să mai adauge vreo experienţă pentru a judeca ceva asupra acestor obiecte.

În al doilea rând: unde rămâne oare psihologia empirică, care şi-a afirmat încă de mult locul ei în metafizică şi de la care s-a aşteptat în timpurile noastre lucruri atât de mari pentru lămurirea acestei ştiinţe, după ce se pierduse speranţa de a realiza a priori ceva de seamă? Răspund: ea vine acolo unde trebuie plasată fizica propriu-zisă (empirică), adică pe latura filosofiei aplicate, ale cărei principii sunt cuprinse în filosofia pură, care deci trebuie, desigur, legată cu cea dintâi, dar nu confundată. Deci psihologia empirică trebuie să fie exilată cu totul din metafizică şi este deja cu totul exclusă din ea, prin Ideea acestei ştiinţe. Totuşi, după uzul didactic, va trebui să-i mai acordăm totdeauna (deşi numai ca episod) un locuşor aici, [A 849, B 877] şi anume din motive economice, fiindcă ea nu este încă atât de bogată ca să poată constituii singură un studiu, şi totuşi este prea importantă, pentru ca să fie respinsă cu totul sau anexată în altă parte, unde ar avea şi mai puţină afinitate decât cu metafizica. Ea nu este decât o străină admisă de multă vreme, căreia i se acordă o şedere temporară, până când se va putea muta în propria-i locuinţă, într-o antropologie dezvoltată (care ar fi pendantul fizicii empirice).

Aceasta este deci Ideea generală a metafizicii care, fiindcă la început i s-a pretins mai mult decât poate fi cerut în mod just şi fiindcă oamenii s-au desfătat mult timp în aşteptări plăcute, a căzut în cele din urmă într-un dispreţ general, când speranţele lor au fost înşelate. Ne vom fi convins suficient în tot cursul Criticii noastre că, deşi metafizica nu poate fi fundamentul religiei, ea trebuie totuşi să rămână totdeauna în picioare ca zidul ei de apărare şi că raţiunea omenească, care este dialectică chiar prin direcţia naturii ei, nu s-ar putea lipsi niciodată de o astfel de ştiinţă, care o înfrânează şi care, printr-o cunoaştere de sine ştiinţifică şi cu totul evidentă, previne devastările, pe care altfel o raţiune speculativă lipsită de legi le-ar produce inevitabil atât în morală, cât şi în religie. Putem fi deci siguri [A 850, B 878] că oricât de distanţi sau de dispreţuitori se arată cei care ştiu să aprecieze o ştiinţă nu după natura sa, ci numai din efectele ei contingente, ne vom întoarce totdeauna la ştiinţă ca la o iubită certată cu noi, căci, fiind vorba aici de scopuri esenţiale, raţiunea trebuie să lucreze fără răgaz fie pentru dobândirea unor cunoştinţe temeinice, fie pentru distrugerea unor vederi bune, dobândite anterior.

Metafizica deci, atât cea a naturii, cât şi cea a moravurilor, mai ales critica unei raţiuni care cutează a zbura cu aripi proprii şi care precedă ca exerciţiu preliminar(propedeutic), constituie propriu-zis, ele singure, ceea ce putem numi filosofie în adevăratul sens al cuvântului. Aceasta raportează totul la înţelepciune, dar pe calea ştiinţei, singura cale care, o dată deschisă, nu se acoperă niciodată şi nu permite rătăciri. Matematica, ştiinţa naturii, însăşi cunoştinţa empirică a omului au o înaltă valoare ca mijloace pentru nişte scopuri ale omenirii, care în cea mai mare parte sunt contingente, şi dacă în cele din urmă ele duc totuşi la scopurile ei necesare şi esenţiale, o fac numai prin mijlocirea unei cunoaşteri raţionale din simple concepte, cunoaştere care, oricum am numi-o, nu este propriu-zis decât metafizica.

Metafizica este astfel şi desăvârsirea oricărei culturi a raţiunii omeneşti, care este indispensabilă, [A 851, B 879] dacă lăsăm la o parte influenţa ei, ca ştiinţă, asupra unor anumite scopuri determinate. Căci ea consideră raţiunea după elementele şi după maximele ei supreme, care trebuie să servească drept bază însăşi posibilităţii unor ştiinţe şi folosirii tuturor. Că ea, ca simplă speculaţie, serveşte mai mult spre a preveni erori decât spre a extinde cunoaşterea, nu-i diminuează valoarea, ci mai curând îi dă demnitate şi prestanţă prin oficiul de cenzor, care asigură ordinea generală şi armonia, ba chiar bunăstarea comunităţii ştiinţifice, împiedicând ca lucrările ei îndrăzneţe şi fecunde să se abată de la scopul principal, fericirea universală.

[A 852, B 880] METODOLOGIA TRANSCENDENTALĂ

Capitolul al patrulea

ISTORIA RAŢIUNII PURE

Acest titlu nu se află aici decât pentru a desemna o lacună care rămâne în sistem şi care trebuie să fie umplută mai târziu. Mă mulţumesc să arunc o privire fugitivă, dintr-un punct de vedere pur transcendental, anume din acela al naturii raţiunii pure, asupra întregului elaborărilor ei de până acum, ceea ce înfăţişează privirii mele, fără îndoială, un edificiu, dar un edificiu în ruine.

E destul de curios, deşi nu se putea întâmpla altfel în mod firesc, că oamenii în perioada copilăriei filosofiei au început de acolo de unde noi am prefera să sfârşim acum, anume prin a studia mai întâi cunoaşterea lui Dumnezeu şi speranţa sau chiar natura unei alte lumi. Oricât de grosolane vor fi fost conceptele religioase introduse de vechile obiceiuri care au mai rămas încă din starea primitivă a popoarelor, acest lucru n-a împiedicat totuşi clasa mai luminată să se consacre unor cercetări libere asupra acestui obiect şi s-a înţeles uşor că nu poate exista un mod mai temeinic şi mai sigur de a face plăcere puterii invizibile care guvernează lumea, pentru a fi fericit cel puţin într-o altă [A 853, B 881] lume decât buna purtare. De aceea, teologia şi morala au fost cele două impulsuri sau mai curând cele două puncte de reper pentru toate cercetările raţionale abstracte, cărora oamenii li s-au dedicat apoi permanent. Totuşi, cea dintâi a fost de fapt ceea ce a atras treptat raţiunea pur speculativă într-o ocupaţie, care ulterior a devenit atât de celebră sub numele de metafizică.

Nu vreau să disting acum momentele în timp, când a avut loc cutare sau cutare schimbare a metafizicii, ci numai să prezint într-o schiţă fugitivă diversitatea Ideii, care a prilejuit revoluţiile cele mai importante. Şi aici găsesc un triplu scop în vederea căruia s-au produs schimbările cele mai remarcabile pe această scenă de luptă.

1. Cu privire la obiectul tuturor cunoaşterilor noastre raţionale, unii au fost filosofi pur senzualişti, iar alţii pur intelectualişti. Epicur poate fi numit cel mai distins filosof al sensibilităţii, iar Platon, al intelectualului. Dar această distincţie a şcolilor, oricât de subtilă este, a început încă din timpuri foarte îndepărtate şi s-a menţinut mult timp fără întrerupere. Cei din prima şcoală afirmau că nu există realitate decât în obiectele simţurilor, că toate celelalte nu sunt decât imaginaţie; filosofii din cealaltă şcoală spuneau, dimpotrivă, că în simţuri nu există decât aparenţă, [A 854, B 882] că numai intelectul cunoaşte adevărul. Dar, din acest motiv, cei dintâi nu contestau totuşi conceptelor intelectului realitatea, care nu era însă pentru ei decât logică, pe când pentru ceilalţi ea era mistică. Cei dintâi recunoşteau conceptele intelectuale, dar nu admiteau decât obiecte sensibile. Cei din urmă pretindeau că adevăratele obiecte sunt pur inteligibile şi afirmau o intuiţie a intelectului pur, care se produce fără ajutorul vreunui simţ şi, după părerea lor, numai tulburat de ele.

2. Cu privire la originea cunoaşterilor raţionale pure, problema care se punea era de a şti dacă ele sunt derivate din experienţă sau dacă îşi au izvorul în raţiune, independent de experienţă. Aristotel poate fi considerat ca şef al empiriştilor, iar Platon, ca şef al noologiştilor. Locke, care în timpurile moderne a urmat pe cel dintâi, şi Leibniz, care l-a urmat pe cel din urmă (deşi destul de îndepărtat de sistemul lui mistic), n-au putut totuşi ajunge la nici o decizie în această dispută. Epicur a procedat cel puţin mai,consecvent, după sistemul lui senzualist (căci el n-a depăşit niciodată cu raţionamentele lui limitele experienţei), decât Aristotel şi Locke (dar mai ales acesta din urmă) care, după ce derivase toate conceptele şi toate principiile din experienţă, merge atât de departe în folosirea lor, încât susţine că existenţa lui Dumnezeu şi nemurirea sufletului (deşi ambele obiecte se află cu totul în afara limitelor experienţei posibile) [A 855, B 883] pot fi demonstrate tot atât de evident ca oricare teoremă matematică.

3. Cu privire la metodă. Pentru ca ceva să poată fi numit metodă, trebuie să fie un procedeu după principii. Metoda care domină acum în această ramură de cercetare a naturii poate fi divizată în metodă naturalistă şi metodă ştiintifică. Naturalistul raţiunii pure ia ca principiu că prin raţiunea comună, fără ştiinţă (pe care el o numeşte raţiune sănătoasă), se poate realiza mai mult în chestiunile cele mai înalte, care constituie problema metafizicii, decât prin speculaţie. El afirmă deci că mărimea şi depărtarea Lunii pot fi determinate cu ochiul mai sigur decât pe cale indirectă, matematică. Este o simplă misologie, redusă la principii, şi ceea ce este mai absurd, e neglijarea tuturor mijloacelor tehnice, lăudată ca o metodă proprie, pentru a extinde cunoaşterea noastră. Căci în ceea ce priveşte pe cei ce sunt naturalişti, din lipsa unor vederi mai ample, nu pot fi acuzaţi cu temei de nici o vină. Ei urmează raţiunea comună, fără a se lăuda cu ignoranţa lor, ca o metodă care ar conţine secretul de a scoate adevărul din fântâna adâncă a lui Democrit. Quod sapio, satis est mihi, non ego curo, esse quod Arcesilas aerumnosique Solones, versurile lui Persius^[130] constituie deviza lor, cu care pot trăi mulţumiţi [A 856, B 884] şi demni de aprobare, fără a se îngriji de ştiinţă, nici a încurca treburile ei.

În ce-i priveşte pe cei ce urmează o metodă ştiinţifică, ei au aici alegerea de a proceda sau dogmatic, sau sceptic, în toate cazurile însă ei au obligaţia să procedeze sistematic. Numind aici pe celebrul Wolff, ca reprezentant al primului procedeu, şi pe David Hume, ca reprezentant al celui de-al doilea, mă pot dispensa, în ce priveşte scopul meu actual, de a numi pe ceilalţi. Numai calea critică mai rămâne deschisă. Dacă cititorul a avut bunăvoinţa şi răbdarea s-o parcurgă în societatea mea, el poate judeca acum dacă nu cumva, în caz că i-ar plăcea să-şi aducă contribuţia, pentru a face din această cărare o cale regală, s-ar putea atinge încă înainte de sfârşitul acestui secol ceea ce multe secole n-au putut realiza, anume de a aduce raţiunea omenească la satisfacţie deplină în ceea ce a preocupat totdeauna, însă fără succes până acum, setea ei de cunoaştere.

TRADUCEREA CITATELOR LATINE

consentientiaunitertio, consentiunt inter se − două lucruri care concordă cu un al treilea concordă între ele.

instabilis tellus, innabilis unda− unde pământul este nestatornic valurile nu permit să se navigheze.

melior est conditio possidentis − mai bună este condiţia celui ce posedă.

modo maxima rerum, tot generis natisque potens− nunc trahorexul, inops − până mai ieri atotputernică datorită atâtor gineri şi fii, azi neputincioasă, sunt târâtă în surghiun.

nil actum reputans, si quid superesset agendum− nereflectând asupra nici unei fapte trecute, câtă vreme mai rămâne ceva care trebuie înfăptuit.

non defensoribus ististempuseget − timpul nu duce lipsă de aceşti apărători.

quodmecum nescit, solusvult scire videri − vrea să pară că ştie singur ceea ce împreună cu mine nu ştie.

quodsapio,satis est mihi, non ego curo, esse quod Arcesilas aerumnosique Solones− ceea ce ştii îmi este de ajuns; nu mă îngrijesc să fii ceea ce a fost Arcesilau şi nefericiţii Soloni.

tecum habita et noris, quam sit tibi curta supellex− vei recunoaşte ce-ţi este propriu şi cât eşti de sărac.