↑ * Metafizica nu are ca obiect propriu al cercetării ei decât trei idei: Dumnezeu, libertate şi nemurire, aşa încât al doilea concept unit cu cel dintâi trebuie să ducă la al treilea ca la o concluzie necesară. Tot ce mai formează, de altminteri, obiectul acestei ştiinţe îi serveşte numai pentru a ajunge la aceste Idei şi la realitatea lor. Ea nu are nevoie de ele în folosul ştiinţei naturii, ci pentru a depăşi natura. Cunoaşterea aprofundată a acestor Idei ar face ca teologia, morala şi, prin unirea amândurora, religia, prin urmare scopurile supreme ale existenţei noastre, să depindă numai de facultatea speculativă a raţiunii şi de nimic altceva. Într-o reprezentare sistematică a acestor Idei ordinea amintită ar fi, ca ordine sintetică, cea mai potrivită; dar în tratare, care trebuie s-o preceadă necesar, ordinea analitică, care inversează ordinea dintâi, va fi mai conformă scopului nostru pentru a realiza vastul nostru proiect, înaintând de la ceea ce experienţa ne pune nemijlocit la îndemână, adică de la psihologie, la cosmologte şi de aici până la cunoaşterea lui Dumnezeu. [Această notă a fost adăugată în ediţia a II-a Criticii raţiunii pure (Nota redacţiei).]

↑ * Cititorul, care nu va ghici atât de uşor sensul psihologic al acestor expresii, în abstracţia lor transcendentală, şi cauza pentru care ultimul atribut al sufletului aparţine categoriei existenţei, va găsi [B 403] în cele ce urmează totul suficient explicat şi justificat. [A 345] De altfel, în ce priveşte expresiile latine introduse, împotriva gustului pentru un stil frumos, atât în această secţiune, cât şi în întreaga operă, în locul celor germane corespunzătoare ca sens, voi spune, ca scuză, că am preferat să sacrific ceva din eleganţa limbii decât să îngreuiez folosirea lucrării în şcoli printr-o obscuritate oricât de mică.

↑ Începând de aici, până la sfârşitul capitolului întâi textul ediţiei I are următoarea redactare: (vezi la sfârşitul acestui capitol, scris cu albastru)

↑ * Gândirea este luată în cele două premise în sensuri cu totul diferite: în premisa majoră ea se referă la un obiect în genere (prin urmare aşa cum poate fi dat în intuiţie); iar în premisa minoră ea este luată numai aşa cum există în relaţie cu conştiinţa de sine, unde deci nu este gândit nici un obiect, ci este reprezentată numai relaţia cu sine ca subiect (ca formă a gândirii). În cea dintâi e vorba de lucruri care nu pot fi altfel gândite decât ca subiecte; iar în cea de-a doua nu e vorba de lucruri, ci de [B 412] gândire (făcându-se abstracţie de orice obiect), în care eul serveşte totdeauna ca subiect al conştiinţei; de aceea nu se poate conchide: eu nu pot exista altfel decât ca subiect, ci numai: eu nu mă pot servi de mine în gândirea existenţei mele decât ca subiect al judecăţii, ceea ce este o judecată identică, care nu dezvăluie absolut nimic cu privire la modul existenţei mele.

↑ * Claritate nu înseamnă, cum spun logicienii, conştiinţa unei reprezentări; căci un anumit grad de conştiinţă, care însă e prea slab pentru a ni-l aminti, trebuie să se întâlnească chiar în unele reprezentări obscure, deoarece fără nici un pic de [B 415] conştiinţă n-am face nici o diferenţă în legarea unor reprezentări obscure, ceea ce totuşi putem face când e vorba de caracteristicile unor concepte (cum sunt cele de drept si echitate sau cele ale muzicianului când grupează concomitent mai multe note în fantezie), ci o reprezentare e clară atunci când constiinţa despre ea este destul de puternică pentru a avea totodată conştiinţa diferenţei ei de altele. Dacă aceasta este suficientă pentru a face diferenţa, dar nu pentru a avea conştiinţa diferenţei, reprezentarea trebuie să fie numită încă obscură. Există deci infinit de multe grade de conştiinţă până la dispariţia ei.

↑ ** Cei care, pentru a pune în circulaţie o nouă posibilitate, cred a fi făcut destul când se fixează cu încăpăţânare pe poziţia că în ipotezele lor nu li se poate arăta nici o contradicţie (cum sunt toţi aceia care cred în posibilitatea gândirii, chiar după încetarea vieţii, [B 416] deşi nu au alt exemplu decât în intuiţiile empirice din viaţa omenească), pot fi puşi în mare încurcătură prin alte posibilităţi, care nu sunt mai puţin cutezătoare. Astfel, este posibilitatea diviziunii unei substanţe simple în mai multe substanţe şi, invers, reunirea (coaliţia) mai multor substanţe în una simplă. Căci deşi divizibilitatea presupune un compus, ea totuşi nu reclamă în mod necesar un compus de substanţe, ci numai de grade (ale diferitelor facultăţi) ale uneia şi aceleiaşi substanţe. Dar aşa cum putem concepe toate forţele şi facultăţile sufletului, chiar şi pe aceea a conştiinţei, dispărute pe jumătate, astfel încât să rămână mereu substanţă, tot astfel ne putem reprezenta fără contradicţie această jumătate dispărută ca fiind păstrată, dar nu în suflet, ci în afara lui; numai că, deoarece aici tot ceea ce este totdeauna real în el şi în consecinţă are un grad, prin urmare întreaga existenţă a sufletului a fost înjumătăţită, fără a lipsi ceva din ea, ar apărea imediat o substanţă particulară în afara lui. Căci pluralitatea care a fost divizată a existat şi mai înainte, dar nu ca pluralitate de substanţe, ci ca cuantum de existenţă în orice realitate; iar unitatea substanţei a fost numai un mod de a exista, care numai prin această diviziune s-a transformat într-o pluralitate de [B 417] subzistenţe. Dar tot astfel mai multe substanţe simple s-ar putea reuni în una singură, fără a se pierde nimic decât pluralitatea subzistenţei, fiindcă această unică substanţă ar conţine în sine gradul de realitate al tuturor celor precedente; şi poate că substanţele simple, care ne dau fenomenul unei materii (desigur nu printr-o influenţă mecanică sau chimică reciprocă, dar totuşi printr-o influenţă necunoscută nouă, faţă de care influenţa mecanică sau chimică este numai fenomen), ar produce sufletele copiilor printr-o asemenea diviziune dinamică a sufletelor părinţilor ca mărimi intensive, prin aceea că ele şi-ar repara pierderea lor prin unirea cu o nouă materie de acelaşi fel. Departe de mine de a acorda cea mai mică valoare sau valabilitate acestor fantasmagorii, iar principiile de mai sus din Analitică ne-au poruncit îndeajuns să nu dăm categoriilor (cum este cea de substanţă) altă întrebuinţare decât una empirică. Dar dacă raţionalistul este destul de cutezător pentru a face din simpla facultate de gândire, fără ajutorul unei intuiţii constante prin care ar fi dat un obiect, o fiinţă care există în sine, numai fiindcă unitatea apercepţiei în gândire nu-i permite o explicaţie din compus, în loc [B 418] să facă bine să mărturisească că nu poate explica posibilitatea unei naturi gânditoare, de ce materialistul, deşi poate tot atât de puţin invoca experienţa în sprijinul posibilităţilor lui, n-ar fi îndreptăţit să arate aceeasi cutezanţă de a se folosi de principiul lui pentru o întrebuinţare opusă, menţinând unitatea formală a celui dintâi?

↑ * “Eu gândesc” este, cum s-a spus deja, o judecată empirică şi conţine în sine judecata: eu exist. Dar eu nu pot spune: tot ce gândeşte există; căci atunci proprietatea gândirii ar face din toate fiinţele care o posedă nişte fiinţe necesare. De aceea, existenţa mea nici nu poate fi considerată ca dedusă din judecata: eu gândesc, cum credea Descartes (căci altminteri premisa majoră: tot ce gândeşte există ar trebui să preceadă), ci este identică cu ea. Ea exprimă o intuiţie empirică nedeterminată, adică percepţie (prin urmare, ea demonstrează că deja senzaţia, [B 423] care aparţine deci sensibilităţii, stă la baza acestei judecăţi existenţiale), dar precedă experienţa, care trebuie să determine obiectul percepţiei, cu ajutorul categoriei, cu privire la timp; iar existenţa încă nu este aici o categorie, ca atare nu se referă la un obiect dat în mod nedeterminat, ci numai la unul despre care avem un concept şi despre care vrem să ştim dacă există sau nu şi în afara acestui concept. O percepţie nedeterminată înseamnă aici numai ceva real, care a fost dat, şi anume numai pentru gândire în genere, aşadar nu ca fenomen şi nici ca lucru în sine (noumenon), ci ca ceva care există de fapt şi care este desemnat ca atare în judecata: eu gândesc. Căci este de notat că atunci când am numit judecata eu gândesc o judecată empirică, prin aceasta eu nu am vrut să spun că eul în această judecată este o reprezentare empirică; mai curând ea este pur intelectuală, fiindcă aparţine gândirii în genere. Dar fără vreo reprezentare empirică, care oferă gândirii materia, actul eu gândesc n-ar avea totuşi loc, iar empiricul nu este decât condiţia aplicării sau folosirii facultăţii intelectuale pure.

↑ * Este foarte uşor să dai acestei dovezi precizarea formei didactice obişnuite. Dar pentru scopul nostru este suficient să avem înaintea ochilor simpla dovadă, chiar numai într-o formă populară.

↑ * O bilă elastică, care se izbeşte de una similară în linie dreaptă, transmite acesteia întreaga ei mişcare şi prin urmare întreaga ei stare (dată nu considerăm decât poziţiile în spaţiu). Admiteţi, în analogie cu astfel de corpuri, substanţe care transmit una alteia reprezentări, împreună cu conştiinţa [A 364] care le însoţeşte: se va putea concepe astfel o întreagă serie de substanţe, dintre care prima ar comunica celei de-a doua starea ei împreună cu conştiinta despre această stare, aceasta ar comunica celei de-a treia propria ei stare plus starea substanţei precedente, iar cea de-a treia ar comunica, la rândul ei, stările tuturor celor precedente, împreună cu propria ei stare şi conştiinţa acestor stări. Ultima substanţă ar fi deci constientă de toate stările substanţelor care s-ar fi schimbat înaintea ei, ca şi când ar fi fost ale ei proprii, fiindcă acele stări ar fi trecut în ea împreună cu conştiinţa lor, si cu toate acestea ea nu va fi fost una şi aceeaşi persoană în toate aceste stări.

↑ * Trebuie să reţinem această judecată paradoxală, dar exactă: în spaţiu nu există decât ceea ce este reprezentat în el. Căci spaţiul însuşi nu este nimic altceva decât reprezentare, [A 375] şi în spaţiu nu există absolut nimic decât în măsura în care este realmente reprezentat în el. O judecată care, desigur, trebuie să sune ciudat: un lucru nu poate exista decât în reprezentarea despre el, judecată care însă pierde aici caracterul ei ciudat, deoarece lucrurile cu care avem de-a face nu sunt lucruri în sine, ci numai fenomene, adică reprezentări.

↑ * Acum nu pot încă arăta în ce fel simplul corespunde, la rândul lui, categoriei de realitate; acest lucru va fi explicat în capitolul următor, cu ocazia unei alte folosiri raţionale a aceluiaşi concept.

↑ * Întregul absolut al seriei de condiţii pentru [A 418] un condiţionat dat este totdeauna necondiţionat, căci în afara lui nu mai există condiţii, în raport cu care el să poată fi condiţionat. Dar acest întreg absolut al unei astfel de serii nu este decât o Idee sau mai curând un concept problematic, a cărui posibilitate trebuie cercetată şi cu privire la modul cum poate fi continut în el necondiţionatul ca adevărata Idee transcendentală, despre care este vorba.

↑ * Natura, luată adjectival (formaliter) înseamnă conexiunea determinărilor unui lucru după [A 419] un principiu intern al cauzalităţii. Dimpotrivă, prin natură luată substantival (materialiter) se înţelege ansamblul fenomenelor, întrucât ele, datorită unui principiu intern al cauzalităţii, se înlănţuie universal. În primul sens, se vorbeşte despre natura materiei fluide, a focului etc., şi nu ne servim de acest cuvânt decât adjectival; dimpotrivă, când vorbim de lucrurile naturii, gândim un întreg subzistent.

↑ * Antinomiile se succed în ordinea Ideilor transcendentale indicate mai sus.

↑ * Putem intui un cuantum nedeterminat ca un întreg, dacă este închis în limite, fără a avea nevoie să construim totalitatea lui măsurându-l, adică prin sinteza [A 428, B 456] succesivă a părţilor lui. Căci limitele determină deja totalitatea, tăind tot ceea ce este în plus.

↑ ** Conceptul de totalitate uu este în acest caz altceva decât reprezentarea sintezei complete a părţilor lui, deoarece, neputând scoate conceptul din intuiţia întregului (care în acest caz este imposibilă), nu-l putem sesiza, cel puţin în Idee, decât cu ajutorul sintezei părţilor, împinsă până la infinit.

↑ * Spaţiul este numai forma intuiţiei externe (intuiţie formală), dar nu un lucru real care poate fi intuit dinafară. Spaţiul, înaintea tuturor lucrurilor care îl determină (îl umplu sau îl limitează) sau care mai curând îi dau o intuiţie empirică corespunzătoare formei lui, nu este, sub numele de spaţiu absolut, altceva decât simpla posibilitate a fenomenelor externe, întrucât pot fie să existe în sine, fie să se adauge la fenomene date. Intuiţia empirică nu este deci compusă din fenomene şi din spaţiu (din percepţie şi din intuiţie vidă). Unul nu este corelatul sintezei celuilalt, ci sunt numai legate în una şi aceeaşi intuiţie empirică, ca materie şi formă a acestei intuiţii. Dacă vrem să punem unul din aceste elemente în afara celuilalt (spaţiul în afara tuturor fenomenelor), atunci rezultă din aceasta tot felul de determinări vide ale intuiţiei externe, care totuşi nu sunt percepţii posibile; de exemplu, mişcarea sau repausul lumii în spaţiul infinit şi vid, o determinare a raportului dintre ambele, care nu poate fi niciodată percepută şi care deci şi ea este predicatul unui lucru numai gândit.

↑ ** Acesta conţine astfel o mulţime (a unităţii date) care este mai mare decât orice număr, ceea ce este conceptul matematic al infinitului.

↑ * Se observă uşor că prin aceasta vrem să spunem: spaţiul vid, întrucât e limitat [A 433, B 461] de fenomene, asadar spaţiul din interiorul lumii nu contrazice cel puţin principiile transcendentale şi ar putea fi deci admis în raport cu aceste principii (deşi prin aceasta nu se afirmă şi posibilitatea lui).

↑ * Timpul, în calitate de condiţie formală a posibilităţii schimbărilor, este în adevăr obiectiv anterior acestora; dar subiectiv şi în realitatea conştiinţei, această reprezentare, ca oricare alta, nu este totuşi dată decât cu ocazia percepţiilor.

↑ * Cuvântul “a începe” se ia în două sensuri. Primul este activ, deoarece cauza începe (infit) o serie de stări, ca efecte ale ei; al doilea este pasiv, deoarece cauzalitatea începe (fit) în cauza însăşi. Eu conchid aici de la primul sens la cel de-al doilea.

↑ * Este totuşi problematic dacă Epicur a prezentat vreodată aceste principii ca afirmaţii obiective. Dacă ele n-au fost cumva decât maxime ale folosirii speculative a raţiunii, atunci el a aiătat în aceasta un spirit filosofic mai autentic decât oricare alt înţelept al antichităţii. Că în explicarea fenomenelor trebuie să procedăm ca şi când câmpul cercetării n-ar fi mărginit de nici o graniţă sau început al lumii; că trebuie să admitem materia lumii aşa cum trebuie să fie ea, dacă vrem să fim instruiţi despre ea prin experienţă; că nu trebuie să căutăm altă origine a evenimentelor decât aceea care este determinată de legile imuabile ate naturii şi că, în sfârşit, nu trebuie să recurgem la nici o cauză distinctă de lume, acestea sunt principii încă şi azi foarte juste, [A 472, B 500] dar puţin observate, în stare să lărgească filosofia speculativă şi totodată să descopere principiile morale, independent de ajutoare străine, fără ca, din această pricină, acela care cere să ignorăm acele principii dogmatice atâta timp cât suntem ocupaţi cu simpla speculaţie să fie acuzat că vrea să le nege.

↑ * La întrebarea: ce natură are un obiect transcendental, anume ce este el? nu se poate da, desigur, un răspuns, dar se poate foarte bine spune că întrebarea însăşi nu e nimic, fiindcă n-a fost dat un obiect al ei. De aceea, toate întrebările psihologiei transcendentale pot primi şi au primit de fapt un răspuns; căci ele privesc subiectul transcendental al tuturor fenomenelor interne, el însuşi nefiind fenomen şi deci nefiind dat ca obiect şi la care nici una din categorii (la care totuşi se [A 479, B 507] referă propriu-zis întrebarea) nu găseşte condiţii pentru aplicarea ei. Aici este deci cazul în care este valabilă expresia comună că lipsa răspunsului este şi ea un răspuns, anume că o întrebare privind natura acelui ceva care nu poate fi gândit prin nici un predicat determinat, fiindcă este pus cu totul în afara sferei obiectelor care ne pot fi date, este cu totul nulă şi vidă.

↑ * Uneori am mai numit-o şi idealism formal, pentru a o deosebi de cel material, adică de cel comun, care pune la îndoială sau neagă existenţa lucrurilor externe însele în unele cazuri, pare a fi prudent să ne servim mai curând de această expresie decât de cele amintite mai sus, pentru a evita orice neînţelegere. [Această observaţie lipseşte în ediţia I.]

↑ * Această serie a lumii nu poate deci să fie nici mai mare, nici mai mică decât regresia empirică posibilă, pe care numai se bazează conceptul ei. Şi cum această regresie nu poate da un infinit determinat şi tot atât de puţin un finit determinat (un limitat absolut), urmează în mod clar că noi nu putem admite mărimea lumii nici ca finită, nici ca infinită, fiindcă regresia (cu ajutorul căreia este reprezentată mărimea lumii) nu permite pe nici una din ele.

↑ ** Se va nota că dovada este făcută aici cu totul altfel decât cea dogmatică de mai sus în antiteza primei antinomii. Acolo noi prezentasem lumea sensibilă, potrivit modului de reprezentare comun şi dogmatic, ca un lucru care era dat în sine în ce priveşte totalitatea lui, înaintea oricărei regresii, şi în caz că nu ar ocupa toate timpurile şi toate spaţiile, îi refuzaserăm în genere vreun loc determinat în timp si în spaţiu. Dc aceea şi concluzia a fost alta decât aici, anume s-a conchis la intfinitatea reală a lumii.

↑ * În adevăr, intelectul nu permite între fenomene o condiţie care ar fi ea însăşi necondiţionată empiric. Dar dacă s-ar putea concepe la un condiţionat (în fenomen) o condiţie inteligibilă, care deci n-ar aparţine în seria fenomenelor ca membru, fără ca prin aceasta să întrerupem cât de puţin seria condiţiilor empirice, o astfel de condiţie ar putea fi admisă ca necondiţionată empiric, astfel încât prin aceasta regresia empirică continuă n-ar fi întreruptă nicăieri.

↑ * Moralitatea propriu-zisă a acţiunilor (meritul şi vina), chiar cea a propriei noastre conduite, ne rămâne deci complet ascunsă. Răspunderile noastre nu pot fi raportate decât la caracterul empiric. Cât însâ din ele este efectul pur al libertăţii şi cât trebuie atribuit simplei naturi şi greşelii lipsite de vină a temperamentului sau unei constituţii fericite a acestuia (merito fortunae) nimeni nu poate cunoaşte şi deci nici judeca în mod absolut just.

↑ * Prin acest principiu, orice lucru este deci raportat la un correlatum comun, adică la posibilitatea întreagă, care (adică materia tuturor predicatelor posibile), prin faptul că s-ar găsi în Ideea unui singur lucru, ar dovedi o afinitate a oricărui posibil prin identitatea principiului determinărilor lui complete. Determinabilitatea fiecărui concept este subordonată universalităţii (universalitas) principiului excluderii unui mediu între două predicate opuse, dar determinarea unui lucru este subordonată totalităţii (universitas) sau ansamblului tuturor predicatelor posibile.

↑ * Observaţiile şi calculele astronomilor ne-au învăţat multe lucruri minunate, dar lucrul cel mai important este că ei ne-au descoperit prăpastia ignoranţei, pe care raţiunea omenească, fără aceste cunoştinţe, nu şi-ar fi putut-o închipui niciodată atât de mare; reflectarea asupra acestei ignoranţe trebuie să aducă o mare schimbare în determinarea scopurilor finale în folosirea raţiunii noastre.

↑ * Acest ideal al fiinţei suveran reale este deci, deşi nu e decât o simplă reprezentare, mai întâi realizat, adică transformat în obiect, apoi este ipostaziat şi, în fine, printr-un progres natural al raţiunii către completarea unităţii, este chiar personificat, cum vom arăta în curând, deoarece unitatea regulativă a experienţei nu se întemeiază pe fenomenele însele (numai pe sensibilitate), ci pe legarea diversului lor de către intelect (într-o apercepţie); prin urmare unitatea realităţii supreme şi determinabilitatea completă (posibilitatea) a tuturor lucrurilor par să se afle într-un intelect suprem, adică într-o inteligenţă.

↑ * Conceptul este totdeauna posibil, dacă nu se contrazice. Acesta este criteriul logic al posibilităţii şi, prin aceasta, obiectul lui nu se diferentiază de nihil negativum. Dar cu toate acestea, el poate fi un concept vid, dacă realitatea obiectivă a sintezei, prin care ia naştere conceptul, nu este demonstrată în mod special, iar această demonstraţie se bazează, totdeauna, aşa cum am arătat mai sus, pe principiile experienţei posibile si nu pe principiul analizei (principiul contradicţiei). Acesta este un avertisment de a nu conchide imediat de la posibilitatea (logică) a conceptelor la posibilitatea (reală) a lucrurilor.

↑ * Această argumentare este prea cunoscută, pentru a fi nevoie de o expunere mai amplă. Ea se bazează pe legea naturală a cauzalităţii, pretins transcendentale, că orice contingent îşi are cauza lui, care, dacă la rându-i este contingentă, trebuie să aibă de asemenea o cauză, până când seria cauzelor subordonate între ele trebuie să sfârşească cu o cauză absolut necesară, fără care seria n-ar fi completă.

↑ * Nu morală teologică, căci aceasta cuprinde legi morale, care presupun existenţa unui cârmuitor suprem al lumii, pe când teologia morală este o convingere despre existenţa unei fiinţe supreme, convingere care se bazează pe legi morale.

↑ * Folosul pe care îl oferă forma sferică a Pâmântului este destul de cunoscut; dar puţini ştiu că turtirea lui în formă de sferoid este singurul obstacol pentru ca ridicăturile proeminente ale uscatului sau chiar şi ale munţilor mai mici, înălţaţi poate de cutremure, să nu deplaseze continuu şi considerabil, într-un timp nu prea lung, axa Pământului, dacă umflătura Pământului sub linie n-ar fi un munte atât de puternic, pe care apariţia bruscă a oricărui alt munte nu-l poate scoate niciodată sensibil din poziţia lui faţă de axă. Şi totuşi această întocmire înţeleaptă este explicată fără ezitare din echilibrul masei terestre odinioară fluide.

↑ * Aşa numeau vechii dialecticieni un sofism care se formula astfel: dacă destinul tău vrea ca să te vindeci de această boală, acest lucru se va întâmpla, fie că foloseşti sau nu un medic. Cicero zice că acest mod de a raţiona îşi are numele de acolo că, atunci când îl aplicăm, nu-i mai rămâne raţiunii nici o folosire în viaţă. Acesta este motivul pentru care eu denumesc cu acelaşi termen argumentul sofistic al raţiunii pure.

↑ * Ceea ce am spus mai înainte despre Ideea psihologică şi menirea ei propriu-zisă, ca principiu [A 696, B 724] pentru o folosire pur regulativă a raţiunii, mă dispensează de a expune pe larg în mod special iluzia transcendentală, potrivit căreia acea unitate sistematică a oricărei diversităţi a simţului intern este reprezentată ipostatic. Procedeul este aici foarte asemănător aceluia pe care îl urmează Critica cu privire la idealul teologic.

↑ * Ştiu, desigur, că în limbajul didactic se obişnuieşte a folosi termenul de disciplină ca fiind identic cu cel de instrucţie. Dar există, pe de altă parte, atâtea alte cazuri în care prima expresie, în sens de corecţie, este distinsă cu grijă de cea de-a doua, în sens de instrucţie, şi natura lucrurilor are ea însăşi grijă de a păstra pentru această distincţie singurele expresii adecvate, încât eu aş dori să nu se permită niciodată folosirea acelui cuvânt în alt sens decât negativ.

↑ * Cu ajutorul conceptului de cauză, ies realmente din conceptul empiric al unui eveniment (în care se întâmplă ceva), dar nu spre intuiţia care prezintă conceptul de cauză in concreto, ci spre condiţiile de timp în genere, care ar putea fi găsite în experienţă în conformitate cu conceptul de cauză. Procedez deci numai după concepte şi nu pot proceda prin construcţia conceptelor, căci conceptul este o regulă a sintezei percepţiilor, care nu sunt intuiţii pure şi deci nu pot fi date a priori.

↑ * Explicitare înseamnă claritatea şi suficienţa caracterelor; limite înseamnă precizia că nu mai sunt alte caractere decât cele care apartin conceptului explicit; iar originar înseamnă că această determinare de limite nu este derivată de undeva şi deci nu mai are nevoie de o altă dovadă, ceea ce ar face pretinsa definitie incapabilă să stea în fruntea tuturor judecăţilor asupra unui obiect.

↑ * Filosofia abundă în definiţii eronate, în special în astfel de definiţii care conţin în adevăr elemente pentru o definiţie, dar nu încă în mod complet. Dacă n-am putea întreprinde nimic cu un concept înainte de a-l fi definit, lucrurile ar sta prost cu întreaga filosofare. Dar cum, atât cât ajung, elementele (analizei) pot fi folosite bine şi sigur, pot fi folosite foarte util şi definiţiile deficiente, adică judecăţile care propriu-zis încă nu sunt definiţii, dar care de altfel sunt adevărate şi prin urmare se apropie de definiţii. În matematică, definiţia se referă ad esse, în filosofie, ad melius esse. E frumos, dar adesea foarte dificil să ajungem la definiţie. Juriştii sunt încă în căutarea unei definiţii pentru conceptul lor de drept.

↑ * Toate conceptele practice se raportează la obiecte plăcute sau neplăcute, adică la obiecte ale plăcerii sau neplăcerii, prin urmare, cel puţin indirect, la obiecte ale sentimentului nostru. Dar cum aceasta nu este o facultate de reprezentare a lucrurilor, ci se află în afara întregii facultăţi de cunoaştere, elementele judecăţilor noastre, întrucât se raportează la plăcere sau neplăcere, aparţin prin urmare filosofiei practice şi nu ansamblului filosofiei transcendentale, care nu are de-a face decât cu cunoştinţe pure a priori.

↑ * Simţirea omenească are (aşa cum cred că se întâmplă în mod necesar la orice fiinţă raţională) [A 830, B 858] un interes natural fală de moralitate, deşi acesta nu este nescindat şi nici predominant din punct de vedere practic. Întăriţi şi extindeţi acest interes şi veţi găsi raţiunea foarte dornică de a învăţa şi chiar mai luminată, pentru a uni cu interesul practic şi pe cel speculativ. Dar dacă nu vă îngrijiţi ca mai înainte, cel puţin la jumătatea drumului, să faceţi nişte oameni buni, nu veţi face niciodată din ei nici nişte oameni sincer credincioşi.

↑ * Se numeşte aici concept cosmic acel concept care priveşte ceea ce interesează necesar pe fiecare; prin urmare, determin scopul unei ştiinţe după concepte scolastice, când ea nu este considerată decât ca una din abilităţile pentru anumite scopuri arbitrare.

↑ * Să nu se creadă cumva că prin aceasta eu înţeleg ceea ce se numeşte obişnuit physica generalis şi care este mai mult matematică decât filosofie a naturii. Căci metafizica naturii se distinge complet de matematică; ea nu are nici pe departe de oferit atât de multe vederi capabile de extindere ca matematica, dar este totuşi foarte importantă în ce priveşte critica cunoaşterii pur intelectuale în genere, în aplicarea ei la natură; în lipsa acestei metafizici, matematicienii înşisi, îmbrăţişând anumite concepte comune, în realitate totuşi metafizice, au împovărat, fără să observe, fizica cu ipoteze, care dispar în faţa unei critici a acestor principii, fără să aducă totuşi prin aceasta daune folosirii matematicii în acest câmp (folosire care este cu totul indispensabilă).

↑ A se vedea la sfârşit întregul text al Satirei a III-a (Trândăvia), de unde provine acest citat. (Marcel Chelba)

↑ * Articolul a apărut în revista Forum, nr.6/ 1986.

↑ În voumul Persius. Iuvenal. Marţial. Satire şi epigrame (trad. Tudor Măinescu şi Alexandru Hodoş), Editura pentru literatură, 1967, pp 20-28.

↑ Cel mai cunoscut dintre vinurile Italiei antice, produs în ager Falernus, din Campania (la sud-est de Roma).

↑ Cadranul solar consta dintr-o bară verticală care-şi arunca umbra pe un cerc orizontal, marcat cu linii orare. Ziua, de 24 de ore, era împărţită în 12 ore de zi şi 12 ore de noapte, numărătoarea făcîndu-se aşadar de la răsăritul şi de la apusul soarelui; ora a 5-a a zilei corespundea, aproximativ, cu ora 11.