Niciun răspuns.
Buckley veni spre martor.
— Vreţi să vă uitaţi la astea, domnule Bass? Poate vă reîmprospătează memoria.
Doctorul lăsă privirea.
— Domnule judecător, procuratura pune la dispoziţia instanţei aceste documente care dovedesc că sentinţa finală împotriva numitului Tyler Bass a fost aceea de „vinovat”, pentru comiterea unui viol dovedit. Putem aduce argumente convingătoare că Tyler Bass este aceeaşi persoană cu martorul aici de faţă.
— Aveţi vreo obiecţie să punem aceste probe la dosar? întrebă Noose, privindu-l pe Jake.
Acum era nevoie de un discurs emoţionant, care să-i facă să plângă pe juraţi, atât de mila lui Bass cât şi pentru Carl Lee Hailey. Dar regulile de procedură nu permiteau, în momentul acela, aşa ceva. Sigur, proba se putea pune la dosar. Jake nu fu în stare să se ridice. Făcu, doar, un semn cu mâna. Nu avea nicio obiecţie.
— Nu mai avem nicio întrebare, spuse Buckley.
— Dumneavoastră, domnule Brigance? zise Noose.
— Nu, spuse Jake liniştit.
— Foarte bine. Domnule Bass, puteţi pleca.
Doctorul ieşi repede. Jake îl urmări cu privirea plină de ură. Era important ca juriul să vadă cât de şocaţi sunt acuzatul şi avocatul lui. Când uşa se închise, Brigance aruncă o privire în sală doar-doar o vedea o expresie de încurajare. Dar îi fu imposibil. Lucien îşi mângâia barba şi se uita în pământ. Lester stătea cu braţele încrucişate, plin de dezgust. Gwen plângea.
— Următorul martor, zise Noose.
Jake continua să se uite în sală. În rândul al treilea, între reverendul Ollie Agee şi Luther Roosevelt stătea Norman Reinfeld. Privirile li se întâlniră. Evreul se încruntă, dând din cap, ca şi cum ar fi spus: „Ţi-am spus eu?” De partea cealaltă, toţi albii răsuflară uşuraţi. Câţiva îi rânjiră lui Jake.
— Domnule Brigance, puteţi să vă chemaţi următorul martor.
Jake încercă să se ridice. Se aplecă peste masă şi zise:
— Domnule judecător, ne-am putea retrage până la ora unu?
— Dar e abia unsprezece şi jumătate.
— Da, numai că următorul martor nu a sosit încă, minţi el.
— Bine atunci. Ne retragem până la ora unu. Vreau să stau de vorbă cu avocaţii, în biroul meu.
Jake se închise în toaleta de lângă bufetul din tribunal. Îşi scoase haina şi o aruncă pe jos. Se puse în genunchi, lângă W.C. şi vomită.
Ozzie stătea în faţa judecătorului şi încerca să converseze cu Buckley şi cu Musgrove, care zâmbeau. Îl aşteptau pe Jake. În sfârşit, acesta intră şi se scuză pentru întârziere.
— Jake, am veşti proaste, zise Ozzie.
— Stai să m-aşez.
— Acum o oră am primit un telefon de la şeriful din comitatul Lafayette. Funcţionarul tău juridic, domnişoara Ellen Roark, e în spital.
— Ce s-a întâmplat?
— Nu ştim sigur. Au oprit-o pe drum şi au dus-o în pădure. I-au tăiat hainele şi părul. Are capul plin de contuzii şi de tăieturi, aşa că se presupune că a fost bătută.
Lui Jake îi veni din nou să vomite. Nu fu în stare să scoată niciun cuvânt. Îşi masa tâmplele şi se gândea ce bine ar fi fost să-l vadă pe Bass bătut! Noose se uită la avocatul apărării cu milă.
— Domnule Brigance, vă simţiţi bine?
Nu primi niciun răspuns.
— Facem pauză până la ora două. Cred că avem cu toţii nevoie de puţină odihnă, zise Noose.
Jake urcă scările încet, cu o sticlă goală de bere în mână, pe care-i venea s-o arunce în capul lui Lucien. Îşi dădu seama însă că, oricum, n-ar fi simţit nimic.
Lucien stătea cu paharul în mână şi se uita în depărtare, spre scuarul care se golise. Nu mai rămăseseră decât soldaţii şi adolescenţii care-şi făceau rondul de sâmbătă seara.
Tăceau amândoi. Bass plecase din Clanton.
— Unde e doctorul? întrebă Jake, după o vreme.
— A plecat.
— Unde?
— Acasă.
— Unde locuieşte?
— De ce vrei să ştii?
