— Pe cine vrei să păcăleşti, Toshio? a şoptit ea. De ce să ne preocupe intoxicarea lentă cu metale? Vom muri cu mult înainte să ni se albăstrească gingiile…
— O, Dennie, ce absurditate…
El căuta cuvintele potrivite s-o liniştească, dar tot ce putea face era s-o ţină strâns în braţe, în timp ce delfinul se învârtea în jurul lor.
După câteva minute, au auzit sunetul unei alerte. Sah’ot activase unitatea de la sania lui Orley, cea conectată prin cablu monofilament cu fosta poziţie a lui Streaker.
A ascultat o rafală scurtă de clicuri primitive, apoi a transmis repede un răspuns. S-a ridicat în apă şi şi-a desprins aparatul de respirat.
— E pentru tine, Toshio!
Băiatul n-a mai stat să întrebe dacă era ceva important. Pe linia aceea, trebuia să fie. S-a desprins cu blândeţe din braţele lui Dennie.
— Tu termină de împachetat. Mă întorc imediat să te ajut.
Ea a dat din cap că da, frecându-se la ochi.
— Tu mai stai puţin cu ea, e-n regulă, Sah’ot? a spus Toshio în timp ce înota spre sanie.
Delfinul Stenos a înclinat din cap.
— Cu plăcere, Toshio. E rândul meu sss-o distrez pe doamna. Din păcate, ai nevoie de mine aici să traduc.
Băiatul l-a privit, fără să înţeleagă.
— E căpitanul, l-a informat Sah’ot. Creideiki vrea să dissscute cu noi. Apoi vrea să-l ajutăm să intre în contact cu tehnolocuitorii acestei lumi.
— Creideiki? El ne-a contactat? Dar Gillian a spus că a fost dat dispărut.
Toshio s-a încruntat, dându-şi seama încetul cu încetul de sensul cuvintelor lui Sah’ot.
— Tehno… Vrea să stea de vorbă cu Kiqui?
Sah’ot a rânjit.
— Nu, domnule; nu se califică, comandante neînfricat. Căpitanul nostru vrea să stea de vorbă cu vocile mele. Vrea să discute cu locuitorii din adâncuri.
82
TOM ORLEY
Fratele celor Douăsprezece Umbre a fluierat încet. Plăcerea lui s-a răspândit prin apele din jurul său, sub covorul de ierburi. S-a îndepărtat înot de locul ambuscadei, în timp ce gemetele slabe ale victimelor muribunde, cuprinse de convulsii, se stingeau în urma lui.
Întunericul de sub ierburi nu-l deranja. Lipsa luminii nu-i displăcea niciodată unui Frate al Nopţii.
— Frate al întunericului, a şuierat el, te bucuri la fel de mult ca mine?
Din stânga lui, dintre algele atârnătoare, a ajuns la el un răspuns vesel.
— Mă bucur, Frate mai Mare. Acel grup de războinici Paha nu va mai îngenunchea niciodată în faţa unei femele Soro depravate. Se cuvine să le mulţumim comandanţilor militari din vechime.
— Le vom mulţumi personal, a răspuns Fratele celor Douăsprezece Umbre, când vom afla poziţia flotei lor de la pământenii pe jumătate conştienţi. Deocamdată, să le mulţumim protectorilor noştri, Vânătorii Nopţii, dispăruţi de atâta vreme, că au făcut din noi luptători formidabili.
— Mulţumesc spiritelor lor, Frate mai Mare.
Au continuat să înoate, la şaizeci de lungimi de corp unul de celălalt, distanţa impusă de doctrina luptelor subacvatice. Era incomod, cu toate algele acelea prin jur şi apa care avea un ecou ciudat, dar doctrina era doctrină, la fel de imperativă ca instinctul.
Fratele mai Mare a ascultat până nu s-a mai auzit niciun sunet de la războinicii Paha care se înecau. Acum el şi tovarăşul său urmau să se îndrepte înot spre una dintre epavele plutitoare, unde aveau să găsească în mod sigur alte victime.
Era de parcă ar fi cules fructe dintr-un copac. Chiar războinici puternici, ca Tandu, ajunseseră nişte peşti prinşi în năvoade pe acest covor de ierburi încâlcite, dar nu şi Fraţii Nopţii! Adaptabili, maleabili, înotau pe sub acel strat şi provocau distrugeri oriunde puteau.
Branhiile îi pulsau, aspirând apa cu gust metalic. Fratele celor Douăsprezece Umbre a detectat o zonă mică, având un nivel de oxigen mai ridicat, şi a făcut un mic ocol ca să treacă prin ea. Era important să respecţi doctrina, bineînţeles, dar aici, sub apă, ce putea să le facă rău?
Din stânga, s-a auzit o succesiune rapidă de bufnituri, un strigăt scurt, apoi s-a făcut linişte.
— Frate mai Mic, ce s-a întâmplat? a strigat în direcţia unde fusese tovarăşul său.
Dar, sub apă, vocea nu ajungea prea departe. A aşteptat, din ce în ce mai speriat.
— Frate al întunericului!
S-a băgat sub un mănunchi de alge atârnătoare, strângând câte un pistol cu săgeţi în fiecare dintre cele patru mâini mecanice.
Ce putuse să-l învingă, acolo jos, pe un luptător formidabil ca fratele lui mai mic? Era sigur că niciunul dintre stăpânii sau clienţii pe care îi cunoştea nu era în stare s-o facă. Un robot îi dezactivase probabil detectorii de metale.
Şi-a amintit brusc că „delfinii” pe jumătate inteligenţi pe care îi căutau puteau fi periculoşi în apă.
Dar nu. Delfinii respirau aer. Şi erau mari. A cercetat zona din jurul său, dar nu a auzit nicio reflexie.
