Fratele mai Mare – care comanda ce mai rămăsese din flotila lor dintr-o peşteră de pe o lună mică – ajunsese la concluzia că pământenii nu erau aici, în marea aceasta nordică, dar trimisese un vas mic să-i ţină sub observaţie şi să-i hărţuiască. Cei doi fraţi din apă erau singurii supravieţuitori, şi tot ce văzuseră confirma că prada nu se afla acolo.
Fratele celor Douăsprezece Umbre a ocolit în grabă marginea unei bălţi deschise. Oare tovarăşul său se aventurase în aer liber şi fusese lovit de cineva care stătea pe stratul de iarbă?
A înotat în direcţia din care venea un sunet slab, cu armele pregătite.
În întuneric, a simţit în faţa lui un corp voluminos. A scos un tril şi s-a concentrat asupra ecourilor complexe.
Sunetele ce se întorceau îi arătau că era în apropiere o singură creatură mare, imobilă şi tăcută.
A înotat spre ea, a strâns-o şi a plâns lacrimi amare. Apa îi pulsa prin branhii în timp ce ţipa:
O să te răzbun, Frate!
Voi ucide tot ce gândeşte în această mare!
Voi cufunda în întuneric tot ce speră!
Voi face…
S-a auzit o împroşcătură puternică. A scos un „urk“ scurt când cădea ceva greu de sus în dreapta lui, încolăcindu-l cu braţele şi picioarele.
Pe când se lupta să scape, Fratele celor Douăsprezece Umbre şi-a dat seama cu stupefacţie că inamicul său era o fiinţă umană. Un om preconştient, un pui de lup cu pielea delicată!
— Înainte să faci toate acele lucruri, va trebui să faci mai întâi altceva, a auzit o voce aspră în galactică zece, chiar în spatele organelor sale auditive.
Fratele a urlat. Ceva ascuţit şi fierbinte i-a străpuns gâtlejul lângă coarda nervoasă dorsală.
Şi-a auzit inamicul spunând aproape cu milă în glas:
— Să mori.
83
GILLIAN
— Tot ce pot să-ţi spun, Gillian Baskin, este că a ştiut cum să mă găsească. A venit aici la bordul unui „mergător” şi mi-a vorbit de pe coridor.
— Creideiki a fost aici? Tom şi cu mine ne-am închipuit că va deduce că avem un computer foarte performant; dar era imposibil de găsit poziţia…
— Eu n-am fost aşa de surprins, doamnă doctor Baskin, a întrerupt-o Niss, mascându-şi lipsa de politeţe cu o serie captivantă de imagini abstracte. Este evident că Creideiki îşi cunoaşte bine nava. Mă aşteptasem să-mi ghicească poziţia.
Gillian, care şedea lângă uşă, a scuturat din cap.
— Trebuia să vin când mi-ai dat primul semnal. Poate l-aş fi împiedicat să plece.
— Nu e vina ta, a răspuns computerul cu o sensibilitate neobişnuită. Aş fi făcut cererea mai urgentă dacă aş fi considerat că e cazul.
— O, da, nu mă îndoiesc! i-a răspuns Gillian pe un ton sarcastic. Nu e ceva urgent atunci când un ofiţer de valoare cade pradă atavismului din cauza tensiunii în care se află şi se rătăceşte într-un mediu străin, dezolant, poate mortal.
Imaginile abstracte au dansat.
— Te înşeli. Căpitanul Creideiki n-a căzut pradă schizofreniei pricinuite de regresie.
— De unde ştii? a întrebat Gillian, enervându-se. Mai mult de o treime din echipajul navei ăsteia a avut simptomele bolii după ambuscada de la Morgran, inclusiv aproape toţi finii cu grefe de Stenos. Cum poţi să spui că Creideiki nu a regresat, după tot ce a suferit? Cum ar putea să practice Keneenk când nu e în stare nici să vorbească?
Niss a răspuns calm:
— A venit aici să caute anumite informaţii. A ştiut că am acces nu numai la mini-Biblioteca de pe Streaker, ci şi la cea mai completă, luată de pe epava thennanină. N-a putut să-mi spună ce vrea să ştie, dar am găsit eu un mod de a trece peste bariera lingvistică.
— Dar cum?
Gillian era fascinată, în ciuda furiei şi a sentimentului de vină.
— Prin pictograme, imagini vizuale şi sonore alternative pe care alegeam să i le prezint foarte repede. Creideiki emitea sunete care indicau da sau nu pentru a-mi spune dacă unde ajungeam era – cum ziceţi voi, oamenii – cald sau rece. Şi aproape imediat a început el să mă conducă pe mine, făcând asocieri la care eu nici nu mă gândisem.
— Ca de exemplu?
Particulele luminoase au scânteiat.
— Ca modul în care multe mistere ale acestei lumi unice păreau să se lege între ele, timpul ciudat de lung în care această planetă a rămas pustie de când ultimii săi locuitori au degenerat şi au fost trimişi aici să piară, nişa ecologică anormală a aşa-ziselor movile ale copacilor-burghiu, straniile „voci din adâncuri” auzite de Sah’ot…
— Delfinii cu temperamentul lui Sah’ot aud tot timpul „voci“, a spus Gillian, oftând. Şi nu uita că şi el e un Stenos experimental. Sunt sigură că unii dintre ei au fost primiţi în echipaj fără să li se facă testul de rezistenţă la stres.
După o scurtă pauză, computerul a răspuns pe un ton realist.
— Sunt probe, doamnă doctor Baskin. Din câte se pare, doctorul Ignacio Metz este reprezentantul unei facţiuni nerăbdătoare de la Centrul pentru Elevaţie.
Gillian s-a ridicat în picioare.
