Unde eşti acum, iubito?

Şi-a amintit un haiku japonez din secolul al XVIII-lea, scris de marele poet Yosa Buson.

Când cad ploile de primăvară

Pe acoperiş a rămas să se înmoaie

Mingea din cârpă a unui copil.

Tom se uita la imaginile vagi din zgârieturile globului psi şi asculta scârţâiturile junglei plate, sunetele slabe scoase de animale mici… vântul ce foşnea frunzele plate, umede.

Unde e partea din mine care aplecat?

Asculta pulsul lent al oceanului universal, privea modelele din metal, iar după câtva timp, în reflexele din zgârieturi şi crăpături, i-a apărut o imagine.

O formă greoaie, masivă şi unghiulară, se apropia de un loc care era un non-loc, o întunecime strălucitoare în spaţiu. În timp ce se uita, acel lucru voluminos s-a crăpat, deschizându-se. Carapacea groasă s-a desprins încet, ca un ou abia clocit. Cioburile au căzut şi a rămas un cilindru subţire şi segmentat, care semăna oarecum cu o omidă. În jurul lui strălucea un nimb, un înveliş de probabilitate care se întărea în faţa ochilor săi.

Nu era o iluzie, a decis Tom. Nu putea fi o iluzie.

S-a deschis la acea imagine, acceptând-o. Şi, de la omidă, a zburat spre el un gând.

Ramurile părului în floare

şi o femeie citeşte o scrisoare

acolo, în lumina lunii…

Buzele care i se vindecau încet l-au durut când a zâmbit. Era alt haiku de Buson. Mesajul lui Gillian era cât se poate de lipsit de ambiguitate, având în vedere împrejurările. Îi captase poezia rostită în transă şi îi răspunsese în acelaşi fel.

— Jill… a transmis el din toate puterile.

Forma de omidă, aflată într-un cocon de stază, s-a apropiat de marea gaură din spaţiu. S-a prăbuşit spre non-loc, a devenit transparentă în cădere, apoi a dispărut.

Tom a rămas nemişcat mult timp, privind reflexele de pe globul metalic, care îşi schimbau încet locul pe măsură ce trecea dimineaţa.

În cele din urmă, a hotărât că nu va fi nimic rău pentru univers şi pentru el însuşi dacă va începe să facă ceva pentru a supravieţui.

125

SCHIFUL

— Voi doi, masculi nebuni ce sunteţi, aţi reuşit sssă înţelegeţi despre ce vorbeşte?

Keepiru şi Sah’ot s-au holbat la Hikahi fără să-i răspundă, apoi şi-au continuat discuţia cu Creideiki, încercând să interpreteze complicatele instrucţiuni ale căpitanului.

Hikahi şi-a dat ochii peste cap şi s-a întors spre Toshio.

— Ar fi fost mai logic să mă includă şi pe mine în şedinţele lor. La urma urmei, Creideiki şi cu mine suntem prieteni buni!

Toshio a ridicat din umeri.

— Creideiki are încă nevoie de competenţele lingvistice ale lui Sah’ot şi de priceperea de pilot a lui Keepiru. Dar le-ai văzut mutrele? Acum sunt la jumătate de drum în Visul Balenelor. Nu ne putem permite să fii şi tu în starea asta, cât timp eşti la comandă.

— Hmm, a pufăit Hikahi, doar un pic îmbunată. Sper c-ai terminat inventarul, Toshio, nu?

— Da, doamnă. Tânărul a dat din cap aprobator. Am făcut o listă. Avem suficiente provizii să ne ajungă până la primul punct de transfer şi cel puţin până la următorul. Desigur, suntem într-un teritoriu pustiu şi, prin urmare, vom avea nevoie de cel puţin cinci transferuri ca să ne apropiem de lumea civilizată. Hărţile noastre de navigaţie sunt aproape inutile, motoarele noastre probabil vor ceda pe o rută atât de lungă, şi foarte puţine dintre navele de dimensiuni asemănătoare cu ale noastre au trecut cu bine prin punctele de transfer. În afară de toate astea şi de spaţiile de locuit înghesuite, cred că totul merge bine.

Hikahi a oftat.

— Nu avem nimic de pierdut dacă încercăm. Măcar Galacticii nu mai sunt pe aici.

— Da, a fost de acord Toshio. Frumoasă lovitură am dat când i-a sfidat Gillian pe extratereştri în ultima clipă. Le-a spus că am reuşit să fugim şi ni i-a luat de pe cap pe Mâncaţii ăia!

— Nu mai spune „Mâncaţi”, Toshio. Nu e politicos. Dacă îţi faci obiceiul ăsta, într-o zi ai putea jigni un Kanten sau Linten cumsecade.

Tom a înghiţit în sec şi şi-a lăsat capul în jos. N-a existat nicăieri şi niciodată un locotenent care să-i dea pace unui elev-ofiţer.

— Da, doamnă, a spus el.

Hikahi a rânjit şi l-a împroşcat cu apă pe tânăr.

*Datorie, datorie

Brav muşcător de rechini

*Ce răsplată

Poate avea gust mai bun? *

Toshio a roşit şi a dat din cap afirmativ.

Schiful s-a pus din nou în mişcare. Keepiru s-a întors pe locul pilotului. Creideiki şi Sah’ot sporovăiau însufleţiţi într-un ritm semiprimitiv, care i-a trimis lui Hikahi fiori pe şira spinării. Iar Sah’ot îi spusese că Creideiki cobora tonul intenţionat!

Îi era încă greu să se deprindă cu gândul că leziunea lui Creideiki era mai degrabă o poartă deschisă decât una închisă.

Vehiculul s-a ridicat din mare şi a început să accelereze spre est, după intuiţia lui Creideiki.

— Cum e moralul pasagerilor? l-a întrebat Hikahi pe Toshio.

— Cred că e în regulă. Cei doi Kiqui sunt încântaţi că e Dennie cu ei. Şi Dennie e fericită… ei bine, destul de mulţumită deocamdată.

Hikahi era amuzată. De ce să fie tânărul stânjenit de cealaltă preocupare a lui Dennie? Se bucura că acei doi oameni tineri erau împreună, aşa cum era ea cu Creideiki.

În ciuda laturii sale ciudate de acum, Creideiki rămăsese acelaşi delfin. Acea „noutate” era ceva ce îi folosea, ceva ce părea că începuse să exploreze.

Vorbea cu greutate, dar îşi transmitea inteligenţa şi afecţiunea în alte feluri.

— Dar Charlie? l-a întrebat pe Toshio.