Tânărul a oftat.

— Se simte încă jenat.

Îl găsiseră pe cimpanzeu la o zi după cutremurul cel mare, agăţat de un trunchi de copac, ud leoarcă. Nu fusese în stare să vorbească timp de zece ore şi se suise pe pereţii din cala schifului până când se liniştise în cele din urmă.

Apoi Charlie a recunoscut că se căţărase în vârful unui copac înalt cu puţin timp înainte să explodeze insula. Asta îi salvase viaţa, dar imaginea stereotipică îl umplea de ruşine.

***

Toshio şi Hikahi s-au înghesuit în spatele staţiei lui Keepiru, urmărind oceanul care curgea repede sub şalupă. Timp de mai multe minute, apa s-a colorat într-un verde intens când au survolat mari întinderi de alge. Micuţa navă urca rapid spre soare.

Căutaseră aproape o săptămână, de când plecase Streaker.

Primul pe care l-au găsit a fost Toshio. Înota hotărât spre vest, fără să se dea bătut. Apoi Dennie i-a dus la altă insulă, unde era încă un trib de Kiqui. În timp ce ea negocia un tratat avantajos, ei l-au căutat pe Charles Dart şi l-au găsit.

Delfinii Stenos ai lui Takkata-Jim erau toţi morţi sau dispăruţi.

După aceea făcuseră ultima încercare de a găsi pe cineva, pare-se zadarnică. De câteva zile tot căutau.

Hikahi era cât pe ce să renunţe. Nu mai puteau să piardă timp şi provizii, cu drumul cel lung care îi aştepta.

Nu aveau multe speranţe. Nimeni nu făcuse vreodată o călătorie ca aceea pe care o plănuiau. Traversarea galaxiei cu schiful ar fi făcut ca traversarea Pacificului de către căpitanul Bligh pe corabia Bounty să pară o plimbare de seară.

Totuşi, Hikahi îşi păstra pentru sine părerile. Creideiki şi Keepiru înţeleseseră probabil ce îi aştepta. Iar Toshio părea să fi intuit parţial. Nu avea niciun rost să le spună celorlalţi până nu trebuiau să reducă raţiile pentru a patra oară.

Hikahi a oftat.

*Din ce altceva

Sunt făcuţi eroii,

Dacă nu din bărbaţi şi femei

Care, ca noi,

Îşi încearcă norocul…?*

Strigătul melodios de triumf al lui Keepiru a răsunat ca o trâmbiţă. A ţipat şi s-a agitat pe platformă. Schiful s-a înclinat la stânga şi la dreapta, mergând în zigzag, apoi a urcat nebuneşte.

— Ce nai…!? Toshio s-a oprit la timp. Saltă ca o broască-ţestoasă, Keepiru! Ce e asta?

Hikahi s-a prins de un suport cu un braţ de la armură şi s-a uitat printr-un hublou. A oftat a treia oară, mai lung şi mai profund.

Fumul de la focul său a ascuns pentru moment ambarcaţiunea. A simţit explozia sonică, apoi grătarul s-a zguduit.

Omul care stătea pe rogojină a dat să se pună la adăpost, dar inspiraţia i-a spus să se uite în sus.

Aproape a închis ochii ca să-i ferească de soare. La colţuri, îi apăruseră riduri care nu erau acolo acum câteva săptămâni. Barba neagră îi era înspicată cu fire albe. Îi crescuse aşa mult, că încetase să-l mai mănânce; aproape îi acoperea complet cicatricea neregulată de pe unul din obraji.

Ferindu-şi ochi cu mâna, a recunoscut manevrele nebuneşti înainte de conturul micuţei nave. Se înălţa sus pe cer, vira şi intra în picaj pentru a trece şuierând deasupra lui.

A întins braţul să sprijine grătarul, ca să nu-l răstoarne tunetul. Era păcat să facă risipă de carne. Făcuse multe eforturi s-o găsească, s-o tranşeze şi s-o prepare. Poate aveau nevoie de ea în călătoria lungă ce îi aştepta.

Nu era sigur dacă le va plăcea delfinilor, dar era hrănitoare… singurul lucru pe care îl putea mânca un pământean pe acea planetă.

Pulpă de Gubru, muşchi de Tandu şi Episiarch jupuit nu aveau să fie niciodată nişte delicatese, bineînţeles. Dar poate se vor obişnui să le mănânce.

A zâmbit şi a făcut semne cu braţul pe când Keepiru se calma în sfârşit şi oprea schiful în apropiere de el.

***

Cum m-am putut îndoi vreodată că era încă în viaţă.? s-a întrebat Hikahi, veselă. Gillian spunea că trebuie să fie în viaţă. Galacticii nu se puteau atinge de el. Cum ar fi putut?

Şi de ce, în universul imens, mi-a fost teamă că nu ne vom mai întoarce acasă?

EPILOG

:Odihneşte-te: Şi Ascultă:

:Odihneşte-te Şi AscultăŞi învaţă, Creideiki

:Căci Mareea Stelară Creşte:

:În Curenţii întunericului:

:Şi Am Aşteptat Multă Vreme Ce Trebuie Să Fie:

POSTFAŢĂ

Numele delfinilor par să fie polineziene sau japoneze, în unele cazuri, aşa şi sunt. Dar, în general, neo-finul îşi alege ca nume un sunet care îi place, de obicei un cuvânt plurisilabic, cu vocale şi consoane tari care alternează.

În anglică, „man” (om), „men“ (oameni) şi „mankind” (omenire) sunt folosite pentru fiinţe umane, fără referire la gen. În situaţiile în care sexul e important, o femelă umană este denumită „fem”, iar un mascul uman „mel”.

Limbile delfinilor sunt inventate de autor şi nu reprezintă modul în care comunică delfinii şi balenele din ziua de azi. Abia începem să înţelegem care este locul cetaceelor în lume, aşa cum începem să înţelegem şi care e al nostru.

Autorul ţine să le mulţumească tuturor celor ce l-au ajutat la această carte cu sfaturile, criticile şi încurajările lor, în special lui: Mark Grygier, Anita Everson, Patrick Maher, Rick şi Pattie Harper, Ray Feist, Richard Saphl, Ethan Munson şi, ca întotdeauna, lui Dan Brin, Lou Aronica şi Tappan King de la Bantam Books, care mi-au fost de mare ajutor, încurajându-mă când eram cu moralul la pământ.

Haikuurile de Yosa Buson, traduse în engleză, au fost luate din Antologia literaturii japoneze, îngrijită şi editată de Donald Keene, publicată de Grove Press.

***

Multele drumuri ale lumii sunt diferite, atât în realitate, cât şi în imaginaţie. Creaturile din acest roman sunt toate rodul ficţiunii. Dar se poate întâmpla ca unele dintre mamifere, regn din care facem parte şi noi, să ne devină într-o zi partenere. Datorăm acestui posibil viitor al lor să le lăsăm potenţialul să supravieţuiască.

DAVID BRIN

August 1982

{1} Traducere de Petre Solomon, Editura Litera Internaţional, 2002, reproducere după Moby Dick, Editura Minerva, 1973 (n. Tr.).