- Serios?

- Eu am auzit de-abia astăzi. Nu mi-am dat seama despre cine se vorbeşte, până n-am întrebat.

Medită câteva clipe, apoi izbucni în râs.

- Ce-ai găsit de râs? se interesă Stu.

Frannie îşi întinse picioarele, încălţate în pantofi de sport. Pe talpa lor se vedea modelul format din cercuri şi linii.

- Mi-a făcut un compliment, legat de pantofi, îi explică ea. Nu-i zăpăcit?

- Zăpăcită eşti tu, îi răspunse Stu surâzător.

Harold se trezi chiar înainte de revărsatul zorilor, cu o durere surdă, însă nu absolut neplăcută, în vintre. Simţi cum îl trece un fior de răcoare. Deşi se aflau doar în 22 august, iar toamna calendaristică nu urma să vină decât peste o lună, dimineaţa devreme era considerabil mai rece.

Mai jos de talie, în schimb, îi era teribil de cald, o, da. Era suficient să arunce o privire formei molatice şi încântătoare a feselor ei sumar acoperite de minusculii chiloţei transparenţi şi temperatura îi creştea brusc. N-ar fi deranjat-o dacă ar fi trezit-o din somn... ei, poate că ar fi deranjat-o, însă în nici un caz nu ar fi obiectat. Încă nu se lămurise ce zăcea în spatele ochilor negri şi se temea puţin de ea.

Renunţă la gând şi se îmbrăcă în linişte. Nu dorea să o supere pe Nadine, indiferent cât de mult o dorea în clipa aceea.

Trebuia neapărat să se ducă într-un loc în care să fie singur şi să poată gândi.

Se opri la uşă, îmbrăcat şi cu bocancii în mâna stângă. Răcoarea din încăpere şi prozaicul ritual al îmbrăcării îi tăiaseră dorinţa. Acum simţea mirosul din cameră, care, constata el, nu era prea atrăgător.

Nu era decât un amănunt, un lucru mărunt, fără de care se puteau descurca. Poate avea dreptate. Se pricepea să facă anumite figuri absolut incredibile cu gura şi cu mâinile. Dar dacă nu era decât un lucru atât de neînsemnat, oare de ce domnea în spaţiul acesta odoarea stătută şi vag acră pe care o asocia în mintea lui cu plăcerea solitară a unui şir de ani răi?

Poate tu însuţi doreşti să nu fie bine.

Tulburător gând. Ieşi, închizând cu grijă uşa în urma lui.

Nadine îşi deschise ochii de îndată ce se închise uşa. Se ridică, se uită gânditoare, apoi se întinse la loc. Trupul său tânjea, într-un ciclu de dorinţă lent şi nepotolit, care îi amintea de durerile menstruale. Dacă este un lucru atât de neînsemnat, cugetă ea (fără să ştie cât de asemănătoare erau gândurile ei cu ale lui Harold), atunci de ce se simţea astfel? La un moment dat, azi-noapte, a trebuit să-şi muşte buzele, ca să-şi înăbuşe strigătul: Încetează cu toată prosteala asta şi STRĂPUNGE-MĂ cu chestia aia! Mă auzi ? STRAPUNGE-MÂcu ea, UMPLE-MĂ cu ea! Crezi că ceea ce-mi faci tu are vreo valoare pentru mine? Străpunge-mă cu ea şi hai să sfârşim odată jocul ăsta smintit, fă-o, măcar de hatârul meu!

Bărbatul stătea cu capul între picioarele ei, scoţând în focul pasiunii sunete stranii, care - dacă nu ar fi fost atât de sincere şi de stăruitoare, aproape sălbatice, uneori - ar fi putut să pară comice. Îşi ridicase privirea, acele cuvinte tremurându-i pe vârful limbii, şi văzuse (sau îşi închipuise, doar?) o figură la fereastră. După o clipă de foc, din pasiunea ei nu mai rămăsese decât un pumn de cenuşă rece.

Fusese faţa lui, rânjindu-i sălbatic.

Ţipătul i se urcase spre gât... şi atunci faţa dispăru, nu mai rămaseră decât pete de umbră ce jucau pe geamul întunecat, printre urmele de praf. Nu mai rămăsese decât monstrul pe care copilul şi-l imaginează pândind în dulap sau tupilat cu şiretenie în spatele cutiei cu jucării din colţ.

Nimic mai mult.

Doar că în realitate nu era doar atât şi acest fapt nu-l putea nega nici măcar acum, în lumina rece şi raţională a primilor zori. Ar fi fost periculos să pretindă că nu este aşa. Fusese chiar el şi venise să-i transmită un avertisment. Viitorul soţ veghea asupra alesei inimii sale. Iar o mireasă pângărită ar fi devenit inacceptabilă.

Uitându-se în tavan, se gândi: I-o sug, dar asta nu înseamnă pângărire. Îl las să mi-o tragă în cur, dar nici asta nu e pângărire. Mă îmbrac de dragul lui ca ultima boarfă de pe stradă, dar şi asta e perfect în regulă.

Era mai mult decât suficient ca să te întrebi ce fel de om era de fapt logodnicul tău.

Nadine rămase multă, foarte multă vreme cu privirea aţintită în tavan.

Harold îşi pregăti cafea instant, o bău strâmbându-se, îşi luă două Pop-Tarts reci şi ieşi pe treptele din faţa casei. Se aşeză şi le mancă, în timp ce lumina zorilor se răspândea în jur.

Privind retrospectiv, ultimele câteva zile i se păruseră ca o plimbare printr-un carnaval dement. În minte i se învălmăşeau camioane portocalii, Weizak bătându-l pe umăr şi spunându-i Hawk (acum toată lumea adoptase porecla), cadavre, un şir nesfârşit de cadavre putrezite, după care se întorcea acasă şi urma un şuvoi nesfârşit de sex pervers. Suficient ca să te zăpăcească de cap.

Acum însă, stând pe treptele din faţă, reci ca marmura, cu o ceaşcă de infernală cafea instant plimbându-i-se prin maţe, putea să mestece prăjiturile reci, cu gust de rumeguş, şi să mediteze în voie. Se simţea pentru prima oară cu capul limpede după o perioadă de eclipsă mintală. Îi veni în minte că, pentru o persoană care se considerase întotdeauna un cro-magnon în mijlocul unei cete de neanderthalieni troglodiţi, se folosise nepermis de puţin de darul gândirii. Se lăsase dus, nu de nas, ci de penis.

Se întoarse cu gândul la Frannie Goldsmith, ridicându-şi în acelaşi timp privirile spre culmile Flatiron. Frannie intrase în ziua aceea la el în casă, acum ştia sigur. Cu un pretext oarecare, se dusese la apartamentul în care ea locuia împreună cu Redman, cu speranţa că va avea ocazia să-i cerceteze încălţămintea. După cum constatase, purta tenişi a căror talpă avea model identic cu cel văzut de el pe podeaua pivniţei. Format din cercuri şi din linii, şi nu din zigzagurile şi spiralele obişnuite. Dragul meu, nu mai încape nici o discuţie.

Nu era atât de greu de priceput cum se petrecuse povestea. Într-un fel sau altul, ea îşi dăduse seama că-i citise jurnalul. Probabil lăsase o urmă sau o pată pe una dintre pagini... sau chiar mai multe. Prin urmare, venise la el acasă ca să descopere un semn al reacţiei lui faţă de ceea ce citise. Ceva pus pe hârtie.

Desigur, exista caietul lui cu însemnări. Dar nu-l găsise, de asta putea fi sigur. Acolo stătea scris negru pe alb că urmăreşte să-l ucidă pe Stu Redman. Dacă ar fi aflat, fără îndoială i-ar fi spus lui Stu. Şi chiar dacă accepta că nu, nu credea că s-ar fi putut purta faţă de el cu atâta naturaleţe şi linişte, aşa cum făcuse ieri.

Îşi termină şi ultima prăjitură, strâmbându-se din cauza gustului de hrană congelată şi a sâmburelui ei, din gem mai rece decât restul. Se hotărî să renunţe la motocicletă şi să meargă pe jos până la staţia de autobuz; Teddy Weizak sau Norris puteau să-l ia cu ei, având aceeaşi direcţie de mers acasă. Porni, încheindu-şi fermoarul jachetei subţiri până sub bărbie, protejându-se de frigul ce avea să mai dureze doar o oră. Trecea pe lângă casele pustii, cu storurile trase şi, după ce străbătuse o distanţă cam de şase blocuri de-a lungul lui Arapahoe, începu să vadă semnul X trasat cu creta, cât se poate de vizibil, pe tot şirul de uşi. Fusese, din nou, ideea lui. Semnul indica locurile de unde Comitetul pentru înhumări scosese toate cadavrele găsite. X reprezenta un fel de ştergere definitivă. Oamenii care locuiseră în casele respective plecaseră până la sfârşitul veacurilor. Peste o lună, X-ul avea să fie omniprezent în Boulder, semnalând sfârşitul unei epoci.

Era timpul să gândească, să gândească foarte atent. Îşi dădea seama că nu mai fusese în stare de acest exerciţiu de când o întâlnise pe Nadine... dar poate că asta se întâmplase chiar înainte.

I-am citit jurnalul pentru că mă simţeam jignit şi eram gelos, cugetă el. Apoi ea a pătruns la mine în casă, în căutarea jurnalului meu, probabil, dar nu a reuşit să-l descopere. Dar şocul pe care îl suferi atunci când îţi pătrunde cineva în casă reprezintă poate o răzbunare suficientă. În orice caz, pe el îl afectase profund. La urma urmei, putea să considere că sunt chit.

Nu şi-o mai dorea pe Frannie, nu?... Oare?

Simţi cum în piept se aprinde pojarul resentimentului. Poate că nu. Dar asta nu schimba cu nimic faptul că fusese exclus. Deşi Nadine îi vorbise prea puţin despre motivele pentru care venise la el, Harold bănuia că şi ea fusese exclusă într-un fel oarecare, refuzată sau respinsă. Ei doi formau un cuplu de excluşi, de paria, iar aceştia clocesc întotdeauna planuri. Poate asta era singura metodă ca să nu-şi piardă minţile. (Nu uita să pui asta la tine în jurnal, îi trecu lui Harold prin cap... ajuns acum aproape în centru.)

De cealaltă parte a munţilor se afla o întreagă societate de paria. Iar atunci când într-un loc se adună mai mulţi excluşi, se petrece o osmoză mistică şi eşti înăuntru. Înăuntru, acolo unde este cald. Un lucru mic de tot, să te afli înăuntru, unde e cald, dar cât de mult contează. Este probabil cel mai important lucru din lumea asta.

Poate că nu-şi dorea neapărat să fie chit. Poate că nu se mulţumea cu un meci egal, cu o carieră de gropar, mai mare peste un dric model secolul douăzeci, cu primirea unor scrisori nesemnificative de mulţumire pentru ideile lui şi cu aşteptarea a cinci ani până ce ar fi binevoit Bateman să se retragă din comitetul ăla al lor grozav, ca să-i poată lua locul... Şi dacă se hotărau iarăşi să nu ţină cont de el? Ceea ce nu era exclus, pentru că nu era vorba doar de vârstă. Îl cooptaseră pe afurisitul de surdomut, care nu era decât cu câţiva ani mai mare decât Harold.

Vâlvătaia resentimentului ardea acum cu toată puterea. Gândeşte-te, sigur că da, gândeşte-te - asta era uşor de zis, uneori chiar şi uşor de făcut... dar la ce bun să gândeşti dacă nu te puteai aştepta de la ncanderthalienii care conduceau lumea, în cel mai bun caz, decât la un hohot de râs batjocoritor sau, mai rău, la o scrisoare de mulţumire?

Ajunse la staţia de autobuz. Era devreme şi încă nu sosise nimeni. Pe uşă se afla un afiş, anunţând că pe 25 se organiza o altă întrunire publică. Întrunire publică? Lăbăreală publică.

Camera de aşteptare era căptuşită cu afişe prezentând anunţuri de călătorie, reclame pentru Greyhound Ameripass şi imagini cu păcătoasele de autocare străbătând Atlanta, New Orlcans, San Francisco, Nashville şi cine mai ştie ce alte locuri. Se aşeză şi cercetă cu privirile lucide pe care le ai dimineaţa şirul de jocuri mecanice, cu luminile stinse, automatele de Coca-Cola şi de cafea, de unde puteai obţine şi un Lipton Cup-a-Soup care mirosea vag a peşte mort. Îşi aprinse o ţigara şi aruncă chibritul pe jos.

Adoptaseră Constituţia. Iuupiiii. Ce să mai, cât se poate de foarte-foarte. Distracţia mersese până acolo, încât cântaseră The Star-Spangled Banner.

Dar dacă s-ar fi ridicat Harold Lauder, nu ca să arunce câteva sugestii constructive, ci ca să le povestească el cam cum stă treaba în anul întâi după epidemic?

Doamnelor şi domnilor, numele meu este Harold Emery Lauder şi mă aflu aici ca să vă informez că, după cum zice şi în vechiul cântec, lucrurile importante, se ştie, ies unul câte unul din pălărie. După cum spunea şi Darwin. Data viitoare când vă ridicaţi şi cântaţi Imnul Naţional, stimaţi prieteni şi vecini, rumegaţi chestia următoare: America este moartă, moartă ca un cârlig de rufe, moartă ca Jacob Marley, Buddy Holly, Big Bobber şi Harry S. Truman, dar principiile de-abia emise de domnul Darwin sunt cât se poate de în vigoare, încă - tot atât de vii pe cât i s-a părut stafia lui Jacob Marley lui Ebenezer Scrooge. Cât timp meditaţi la binefacerile sistemului constituţional, rezervaţi-vă totuşi puţin timp ca să vă gândiţi şi la Randall Flagg, Omul din Vest. Mă îndoiesc foarte tare că el are vreme de pierdut cu asemenea nimicuri, cum ar fi întrunirile publice, ratificările şi discuţiile despre înţelesul real al gogoşilor în cea mai bună tradiţie liberală. El, în schimb, s-a concentrat asupra lucrurilor esenţiale, studiază Darwin şi se pregăteşte să şteargă marea tejghea acoperită cu melamină a universului cu cadavrele voastre. Doamnelor şi domnilor, vă rog să-mi permiteţi să vă sugerez, cu toată modestia cuvenită, că - în timp ce noi ne străduim să repunem în funcţiune lumina şi aşteptăm ca un medic să găsească micul şi fericitul nostru muşuroi - el caută poate cu înfrigurare un pilot cu brevet, ca să poată începe zborurile de recunoaştere deasupra Boulderului, în cea mai bună tradiţie Francis Gary Powers. În timp ce noi dezbatem chestiunea arzătoare cine să facă parte din Comitetul pentru Curăţarea Străzilor, el s-a ocupat deja de înfiinţarea unui Comitet de Curăţare a Armelor, ca să nu mai vorbim despre mortiere, despre centrele de lansare a rachetelor, ba poate chiar şi centrele de luptă cu arme biologice. Desigur, noi ştim prea bine că ţara noastră nu posedă centre de producere a germenilor sau pentru tehnici biologice de luptă, chiar acesta este unul dintre motivele pentru care ţara aceasta este atât de măreaţă - care ţară, ha-ha - dar trebuie să înţelegeţi că, în timp ce noi ne ocupăm de aşezarea în cerc a căruţelor, el...

- Hei, Hawk, nu cumva faci ore suplimentare?

Harold îşi ridică privirile şi-l întâmpină pe Weizak cu un zâmbet.

- Mda, m-am gândit că nu strică. Am dat drumul şi la ceasul tău, când am ajuns aici. Deja ai strâns şase dolari.

Weizak începu să râdă.

- Eşti o figură ca-n cărţi, Hawk, ştiai chestia asta?

- Sunt, se arătă Harold de acord, zâmbindu-i în continuare. Apoi se aplecă să-şi lege şireturile la bocanci. Habar n-ai tu ce carte, poate tocmai cea câştigătoare.

CAPITOLUL 56