- Vorbeşte mai tare! îl îndemnă el, enervat. De ce ţi-a dat Dumnezeu voce? Te-am întrebat dacă vrei o Cola?
Aproape inaudibil, Leo îi spuse:
- Cred că am să mă duc să văd dacă nu s-a întors mama-Nadine.
- Ce naiba? De-abia am ajuns aici!
- Vreau să mă întorc! îi răspunse Leo, ridicându-şi privirile din pământ.
Soarele se reflecta prea puternic din ochii lui, iar lui Larry îi trecu prin minte: Oare ce Dumnezeu se întâmplă? Aproape că plânge.
- Doar o clipă, îi spuse lui Harold.
- Sigur că da, îi răspunse Harold, zâmbind. Uneori copiii sunt timizi. Aşa eram şi eu.
Larry se apropie de Leo şi se lăsă pe vine, ca să fie la aceeaşi înălţime.
- Ce s-a întâmplat, băiete?
- Vreau să mă întorc, îi spuse Leo, ocolindu-i privirea. Vreau la mama-Nadine.
- Păi, bine...
Se opri, neputincios.
- Vreau înapoi. Băiatul îşi ridică o clipă privirile spre Larry. Apoi se uită peste umărul acestuia, spre punctul în care aştepta Harold, în mijlocul gazonului, după care îşi aţinti iarăşi ochii în pământ. Te rog.
- Nu-ţi place de Harold?
- Nu ştiu... pare ca lumea... dar eu vreau să mă întorc.
Larry oftă.
- Crezi că te descurci singur?
- Sigur.
- Okay. Dar aş fi preferat să intri şi tu şi să bei o Cola cu noi. Aştept de multă vreme momentul întâlnirii cu Harold. Doar ştii asta, nu?
- Da-a...
- Şi pe urmă ne-am întoarce împreună.
- Nu intru în casa aia, şuieră Leo, redevenit pentru o secundă Joe, cu ochi deodată goi şi sălbatici.
- Okay, se grăbi Larry să-l liniştească, ridicându-se. Du-te drept acasă. Am să verific dacă aşa ai făcut. Fereşte-te să rămâi pe stradă.
- Da, îi promise Leo, apoi continuă iarăşi în şoapta aceea de-abia audibilă, ca un şuierat: De ce nu vii şi tu cu mine? Chiar acum! Să plecăm împreună. Te rog, Larry! Vrei?
- Vai, Leo, de ce...
- N-are nimic.
Cu aceste cuvinte, înainte ca Larry să apuce să-i mai spună ceva, Leo se îndepărtă grăbit. Larry îl urmări cu privirea până ce-l pierdu din vedere. Apoi se întoarse spre Harold, încruntat şi tulburat.
- Ei, i se adresă acesta, nu face nimic. Copiii sunt ciudaţi, câteodată.
- Leo mai mult decât alţii, dar consider că este îndreptăţit. A trecut printr-o mulţime de greutăţi.
- Sunt de aceeaşi părere, îi replică Harold.
Pe Larry îl încercă o undă de neîncredere, simţind că simpatia cu mult prea spontană faţă de un copil pe care de-abia îl întâlnise era un biet surogat.
- Poftim înăuntru, îl invită Harold. Ştii, tu eşti cel dintâi oaspete al meu. Frannie şi Stu au intrat de câteva ori, însă pe ei nu-i trec la socoteală.
Rânjetul lui se transformă într-un zâmbet, puţin trist, iar lui Larry i se făcu deodată milă de băiatul ăsta - pentru că, în realitate, nu avea cum să-l considere pe interlocutorul lui o fiinţă matură. Era un biet singuratic, iar Larry, acelaşi Larry dintotdeauna, nu găsea un cuvânt bun pentru el şi-l judeca după tot felul de impresii pripite. Nu i se părea cinstit. Sosise momentul să renunţe la afurisitele alea de bănuieli.
- Bucuros, răspunse el. Salonul era mic, dar confortabil.
- Am să mai aduc nişte mobilă, când o să am o ocazie, îi explică Harold. Din aceea modernă. Cu piele şi crom. După cum zicea reclama: "Dă-i în mă-sa de buget. Eu posed MasterCard."
Larry râse din toată inima.
- Am văzut nişte pahare bune la subsol, mă duc să le aduc. Cred că dulciurile am să le dau altcuiva, dacă nu te superi - am renunţat la dulciuri, încercând să slăbesc, dar vinul trebuie să-l încercăm, având în vedere că este un prilej deosebit. Ai traversat întreaga ţară, din Mâine şi până aici, ehei, mergând pe urmele mele... ale noastre. Mi se pare un lucru nemaipomenit. Am să te rog să-mi povesteşti şi mie cum a fost. Am să te rog să iei loc, pe scaunul verde. Este cel mai bun dintre toate.
Sub acest şuvoi de cuvinte, Larry avu o ultimă îndoială: Până şi felul în care vorbeşte este ca al unui politician - mieros şi volubil.
Harold ieşi din încăpere, iar Larry se aşeză pe scaunul verde. Auzi o uşă deschizându-se şi apoi paşii grei ai lui Harold coborând o scară. Se uită în jur. Nu, nu era unul dintre cele mai frumoase saloane de pe lumea asta, dar cu un covor gros şi nişte mobilă modernă avea să arate destul de bine. Cel mai frumos element al încăperii era căminul din piatră şi şemineul. Ansamblul era o operă minunată, îngrijit lucrată cu mâna. Dar în vatră era o cărămidă nefixată. Lui Larry i se păru că a fost mişcată şi apoi pusă la loc puţin cam neglijent. Lipsa de simetrie îl deranjă, la fel ca un puzzle din care lipseşte o bucată sau în care piesele au fost asamblate strâmb.
