- Cititul buzelor mi se pare chiar mai bun, spuse Stu. Ştii, Nick, cred că vom reuşi să reparăm motoarele acelea explodate. Brad Kitchner munceşte ca un urs. Dacă am avea zece ca el, toate ar funcţiona în oraş ca pe roate, înainte de 1 septembrie.
Nick făcu gestul lui specific, descriind un cerc cu degetul mare şi arătătorul, apoi intrară împreună.
În aceeaşi după-amiază, Larry Underwood şi Leo Rockway mergeau spre vest, pe Arapahoe Street, în direcţia casei lui Harold. Larry purta rucsacul pe care-l cărase pe umeri în timpul întregii călătorii, numai că de data asta nu avea în el decât o sticlă de vin şi şase ciocolate Payday.
Lucy se alăturase unei echipe de şase oameni, pornite cu două camioane speciale să deblocheze străzile şi drumurile din oraş şi din împrejurimi de vehicule. Partea proastă era că munceau cam aiurea, pe apucate, se strângeau numai când le venea cheful câtorva să se apuce de lucru. Albinuţa demolează, în loc să ţeasă, îi trecu prin minte lui Larry; ochii i se opriră asupra unuia dintre posterele pe care scria ADUNARE GENERALĂ, cel în cauză fiind prins în cuie pe un stâlp de telefon. Poate că acesta era răspunsul. Păi sigur că da, oamenii de aici doreau să muncească; le lipsea doar cineva care să coordoneze acţiunile şi să le spună ce au de făcut. După părerea lui, mai întâi de toate doreau să înlăture dovezile celor întâmplate aici la începutul verii (iată, era deja sfârşitul verii!), ca şi cum ai folosi un burete ca să ştergi nişte cuvinte porcoase de pe tablă. Poate că nu suntem în stare să o facem de la un capăt al Americii la celălalt, cugetă Larry, dar ar fi bine măcar aici, la Boulder, înainte de căderea primei zăpezi, dacă Mama Natură este de partea noastră.
Un zgomot de cioburi îl făcu să se întoarcă. Leo spărsese geamul din spate al unui Ford vechi, cu o piatră mare din grădina cuiva. Pe un abţibild lipit pe capacul portbagajului se putea citi următorul text: GET YOASS UP THEPASS - COLD CREEK CANYON.
- Să nu mai faci, Joe.
- Leo mă cheamă.
- Leo, se corectă el. Să nu mai faci.
- De ce nu? se interesă Leo cu blândeţe, iar Larry nu reuşi să născocească pe loc un răspuns potrivit.
- Pentru că face un zgomot urât, zise el în cele din urmă.
- Aha. Foarte bine.
Merseră mai departe. Larry îşi vârî mâinile în buzunare. Leo îl imită. Larry trase un şut într-o cutie de conserve. Leo se abătu din drum ca să dea cu piciorul într-o piatra. Larry începu să fluiere o melodie. Leo îl acompanie cu un sunet gâjâit şi şoptit. Larry îi zburli părul puştiului, iar Leo îşi ridică spre el ochii lui ciudaţi, ca de chinez, şi-i zâmbi. Larry gândi: Pentru numele lui Dumnezeu, pur şi simplu mă îndrăgostesc de el. E nemaipomenit.
Ajunseră la parcul despre care-i vorbise Frannie, iar vizavi văzu o casă verde cu transperante albe. Pe poteca cimentată ducând spre uşa din faţă se afla o roabă cu cărămizi, iar lângă ea un capac de tomberon plin cu mortar gata pregătit, din cel la care nu mai ai de adăugat decât apă. Un filfizon cu spatele lat stătea pe vine, lângă mortar; pe spatele lui gol se vedeau ultimele semne ale unei arsuri rele, de la soare. Într-o mână ţinea mistria. Construia un zid scund şi curb în jurul unui strat de flori.
Larry îşi aduse aminte de cuvintele lui Fran: S-a schimbat... Nu ştiu cum şi de ce, sau chiar dacă e spre binele lui... iar uneori mi-este teamă.
Apoi făcu un pas înainte şi pronunţă cuvintele exact aşa cum plănuise în lungile zile ale călătoriei:
- Eşti Harold Lauder, nu-i aşa?
Harold tresări surprins, apoi se întoarse, cu o cărămidă într-o mână, şi în cealaltă cu mistria din care picura încă mortarul, ţinând-o pe jumătate ridicată, ca pe o armă. Cu coada ochiului, Larry crezu că-l surprinde pe Leo trăgându-se înapoi. Primul lui gând fu acela că, într-adevăr, Harold nu arăta câtuşi de puţin cum şi-l imaginase. Cel de-al doilea gând era legat de mistrie: Doamne, oare o să-mi dea la cap cu obiectul acela? Harold era posomorât, ochii lui, apropiaţi, căutau sumbru. Părul moale şi lung îi cădea pe fruntea transpirată. Îşi ţinea buzele atât de strânse, încât aproape se albiseră.
Atunci se petrecu o transformare atât de bruscă şi totală, încât, mai târziu, de câte ori îşi amintea, lui Larry nu-i venea să creadă că văzuse cu ochii lui un Harold crispat şi nezâmbitor, adică pe cineva mai degrabă capabil să folosească o mistrie pentru a zidi un om de viu în nişa unei pivniţe decât să facă o împrejmuire la un strat de flori, în grădină.
Zâmbi senin şi nevinovat, iar la colţurile gurii îi apăru câte o gropiţă. Din ochi pieri unda de ameninţare (pupilele lui erau verzi ca sticla, limpezi şi blânde - oare cum de reuşiseră ochii lui să pară primejdioşi, sau chiar şi întunecaţi, numai?). Înfipse mistria în masa de mortar - cianc! - îşi şterse mâinile de jeanşi şi se apropie cu mâna întinsă. Larry gândi astfel: Doamne, nu-i decât un copil, mai mic decât mine. Dacă are mai mult de optsprezece ani, îi mănânc toate lumânările de pe ultimul tort aniversar.
- Nu cred că ne-am cunoscut, spuse Harold, rânjind, în timp ce-şi dădeau mâna.
Harold i-o strânse pe a lui cu putere, scuturând-o exact de trei ori, eliberând-o apoi la fel de brusc. Larry avu prilejul să-şi aducă aminte cum dăduse odată mâna cu George Bush atunci când bătrânul haiduc se afla în campanie electorală. Asta se petrecuse cu prilejul unei întruniri electorale, la care participase sfătuit de mama lui cu mulţi ani în urmă. Dacă n-ai bani de film, du-te la grădina zoologică. Dacă nu-ţi permiţi să mergi nici la grădina zoologică, du-te să vezi un politician.
Dar rânjetul lui Harold era contagios şi Larry îi răspunse la fel. Indiferent că era sau nu un copil, că strângea sau nu mâna ca un politician, surâsul îi lăsă impresia că ar fi absolut sincer, şi apoi, după atâta aşteptare şi ambalaje goale de ciocolată, iată-l în sfârşit pe Harold Lauder, în carne şi oase.
- Aşa este, recunoscu Larry. Deşi eu te cunosc pe tine.
- Ce spui? exclamă Harold, iar zâmbetul lui se lăţi şi mai mult.
Dacă se lărgeşte şi mai mult, se amuză Larry în sinea lui, colţurile gurii au să i se întâlnească la ceafa, iar cele două treimi superioare ale capului pur şi simplu vor cădea pe jos.
- Te-am urmat de-a lungul şi de-a latul ţării, începând din Mâine, îi explică Larry.
- Nu glumeşti? Chiar aşa s-a întâmplat?
- E purul adevăr. Desfăcu rucsacul şi scoase sticla de Bordeaux, pe care i-o întinse lui Harold. Poftim, am ceva pentru tine.
- Vai, nu era nevoie să te deranjezi, îi răspunse Harold, privind sticla oarecum uimit. O mic nouă sute patruzeci şi şapte?
- A fost un an bun. Poftim şi astea.
Puse vreo cinci ciocolate Payday în cealaltă mână a lui Harold. Una dintre ele îi alunecă printre degete şi căzu în iarbă.
Harold se aplecă s-o ia de jos şi, în clipa aceea, Larry întrevăzu o umbră din prima expresie.
Apoi Harold se ridică din nou, mai zâmbitor ca niciodată.
- De unde ai ştiut?
- Am urmat semnele... şi ambalajele tale de ciocolată.
- Ei, fir-aş al naibii. Poftim în casă. Haide să tragem puţin la măsea, după cum îi plăcea lui taică-meu să zică. Băiatului tău i-ar face plăcere să bea nişte Cola?
- Sigur că da. Nu-i aşa, L...
Se întoarse, dar Leo nu se mai afla alături de el. Se întorsese până pe trotuar şi cerceta nişte crăpături din pavaj, ca şi cum ar fi fost extraordinar de interesat de ele.
- Hei, Leo! Nu vrei o Cola?
Leo murmură ceva, dar Larry nu distinse cuvintele.
