STU îşi petrecu ziua următoare la centrala electrică, ajutând la repararea motoarelor, iar la sfârşitul zilei porni spre casă, călare pe bicicletă. Ajunsese în dreptul micului parc aflat vizavi de First National Bank, când se auzi strigat. Îşi parcă bicicleta şi se apropie de chioşcul pentru fanfară, unde-i aştepta Ralph.

- Te-am căutat, Stu. Ai un minut liber?

- Doar un minut. Am întârziat la masă, iar Frannie o fi îngrijorată.

- Mda. Din câte se vede pe mâinile tale, ai fost la centrală şi ai lucrat cu sârmă de cupru.

Ralph avea o figură absentă şi neliniştită.

- Da, nici mănuşile de protecţie nu sunt de mare folos. Mi-am distrus mâinile.

Încuviinţă din cap. În afară de ei, în parc se mai aflau doar câteva persoane; câţiva priveau linia ferată îngustă pentru trenul care făcea odinioară legătura între Boulder şi Denver. Trei femei tinere întinseseră masa la iarbă verde. Stu constată cât de plăcut era să stea pur şi simplu, cu mâinile rănite în poală. Poate că nu va fi chiar aşa de rău când voi fi şerif, gândi el. Cel puţin scap de nenorocita aia de linie de montaj din East Boulder.

- Cum merge la uzină? se interesă Ralph.

- Eu nu prea am de unde să ştiu... Sunt un zilier care dă o mână de ajutor, ca şi ceilalţi. Brad Kitehner zice că merge strună şi că vom avea lumină până la sfârşitul celei dintâi săptămâni a lui septembrie, poate chiar mai devreme, iar căldură va fi pe la mijlocul aceleiaşi luni. Desigur, este prea tânăr ca să se apuce de preziceri...

- Eu sunt în stare să pariez pe Brad, interveni Ralph. Am încredere în el. S-ar putea spune că a profitat din plin de pregătirea la locul de muncă.

Ralph încercă să râdă, dar veselia lui se transformă într-un oftat imens.

- Ce-i cu tine, Ralph?

- Am recepţionat nişte veşti la radio, îi explică Ralph. Parte sunt bune, în schimb altele... ei, altele nu sunt deloc bune, Stu. Vreau să ştii şi tu despre ce e vorba, pentru că secretul oricum nu poate fi păstrat. În Free Zone există mulţi oameni cu CB-uri şi-mi închipui că unii ascultau convorbirea mea cu acest grup, care urmează să sosească.

- Câţi sunt?

- Peste patruzeci. Unul dintre ei este medic, îl cheamă George Richardson. Mi se pare un om de treabă, şi echilibrat.

- Asta-i o ştire nemaipomenită!

- Vine din Derbyshire, Tennessee. Majoritatea celor din grup provin din partea centrală a Sudului. Ei bine, se pare că împreună cu ei era o femeie însărcinată, căreia i-a venit sorocul acum zece zile, pe data de 13. Doctorul a ajutat-o să nască - au fost gemeni - şi erau în cea mai bună formă. La început, cel puţin.

Ralph rămase tăcut, deşi continua să mişte din gură. Stu îl prinse de cămaşă.

- Au murit? Bebeluşii au murit? Asta încerci să-mi spui? Că au murit? Răspunde-mi odată, fir-ar să fie!

- Au murit, zise Ralph aproape în şoaptă. Primul s-a stins după douăsprezece ore. Din câte se pare, s-a sufocat şi a murit. Celălalt s-a dus după două zile. Richardson n-a fost în stare să facă nimic ca să-i salveze. Femeia a înnebunit. Bate câmpii despre moarte, distrugere şi despre faptul că nu vor mai fi copii. Stu, am să te rog să faci în aşa fel încât Fran să nu fie prin preajmă când sosesc. Asta voiam să-ţi spun. Şi că trebuie s-o anunţi imediat de cele întâmplate. Pentru că, dacă n-o faci tu, o va face altcineva.

Stu îşi descleştă încet mâinile din cămaşa lui Ralph.

- Richardson a dorit să afle câte femei însărcinate există, iar eu i-am răspuns că avem ştiinţă doar de una, în momentul de faţă. M-a întrebat în câte luni este şi eu i-am zis că în patru. Corect?

- Acum merge pe cinci. Ralph, medicul e sigur că bebeluşii au murit de Supergripă? E absolut sigur?

- Nu, nu este, iar asta trebuie să-i explici foarte clar şi lui Frannie. După părerea lui, puteau să fie o sumă de alte cauze la mijloc... dieta mamei... probleme creditare... o infecţie respiratorie... sau poate că pur şi simplu au fost debili. Nu excludea nici factorul Rh, ce naiba o mai fi şi ăla. Pur şi simplu n-a avut cum stabili cu exactitate, copiii născându-se în câmp, nu departe de 1-70. Mi-a povestit cum el şi încă vreo trei dintre conducătorii grupului s-au sculat în miez de noapte şi au discutat. Richardson le-a atras atenţia ce ar însemna dacă aceşti copii au murit cu adevărat de Captain Trips şi cât de important este să ştim cu exactitate adevărul.

- Glen şi cu mine am vorbit despre asta, îi comunică Stu sumbru, chiar în ziua în care ne-am întâlnit, adică pe 4 Iulie. Mi se pare că a trecut o veşnicie de atunci... În orice caz, dacă Supergripă este vinovată de moartea pruncilor, înseamnă că, probabil, în patruzeci sau cincizeci de ani vom lăsa toată mustăria în seama şobolanilor, a muştelor şi a vrăbiilor.

- Cam asta le-o fi zis şi Richardson. Oricum, aflându-se la vreo şaizeci de kilometri vest de Chicago, i-a convins să facă un ocol a doua zi, ca să poată duce trupurile la un spital mare, unde să le facă autopsia. Era sigur că va stabili cu precizie dacă este Supergripă sau nu. La sfârşitul lui iunie, a văzut destule cazuri. Ca oricare alt doctor, nu?

- Da.

- Dar a doua zi de dimineaţă, copiii dispăruseră. Femeia aceea îi înmormântase şi n-a vrut să le spună unde. Au pierdut două zile cu săpăturile, făcându-şi socoteala că nu se putuse îndepărta prea mult de tabără şi nici să-i îngroape prea adânc, fiind sfârşită de puteri, după naştere. Dar nu i-au găsit, iar ea nu le-a mărturisit unde se află, indiferent cât şi-au dat ei silinţa să-i explice cât de important este. Biata femeie şi-a ieşit total din minţi.

- E de înţeles, îi spuse Stu, gândindu-se cât de tare îşi doreşte şi Fran copilul.

- Doctorul a mai zis că poate doi oameni imuni pot da naştere unui copil imun, chiar dacă Supergripă face în continuare victime, îi spuse Ralph plin de speranţă.

- Şansa ca tatăl natural al pruncului lui Fran să fi fost imun este cam de unu la un miliard. În orice caz, el nu-i aici.

- Mda, mă gândesc că nici nu merită discutată o asemenea şansă. Îmi pare rău că a trebuit să-ţi dau ştirea asta, Stu. Dar am considerat că e mai bine să ştii. Ca să-i poţi spune şi ei.

- Perspectiva asta nu mă bucură deloc, îi mărturisi Stu.

Ajuns acasă, descoperi însă că altcineva i-o luase înainte.

- Frannie?

Nici un răspuns. Mâncarea pentru cină se afla pe aragaz - arsă, în cea mai mare parte - dar apartamentul era scufundat în întuneric şi tăcere. Stu intră în salon şi privi în jur. Pe masa pentru cafea se afla o scrumieră cu două mucuri, dar Fran nu fuma, iar marca era diferită de a celor pe care le fuma el.

- Draga mea!

O descoperi de-abia în dormitor, unde Frannie zăcea pe pat, în semiîntuneric, cu privirile aţintite în tavan. Avea obrajii umflaţi şi cu dâre de lacrimi.

- Bună, Stu, îl întâmpină ea cu voce scăzută.

- Cine ţi-a spus? o întrebă el enervat. Cine n-a mai putut să se abţină să-ţi aducă ştirea cea bună? Indiferent cine-a fost, o să-i arăt eu lui.

- Sue Stern a fost. Auzise de la Jack Jackson. Are un CB, pe care a ascultat convorbirea dintre doctorul acela şi Ralph. S-a gândit că e mai bine să mă prevină, înainte să-i vină cuiva ideea să facă o glumă proastă. Biata Frannie. Trebuie mânuită cu grijă, fiind fragilă. A nu se deschide până la Crăciun.

Râse scurt, iar în sunetul respectiv se ghicea atâta dezolare, încât Stu simţi că-l podidesc şi pe el lacrimile.

Traversă camera şi se întinse în pat, alături de ea, îndepărtându-i o şuviţă de păr de pe frunte.

- Scumpa mea, nimic nu este sigur. Nimic nu este sigur, încă.

- Ştiu că nu e. Şi chiar dacă ar fi, mai există şi şansa ca noi să avem copii. Se întoarse spre el şi-l privi cu ochii trişti, înconjuraţi de urme roşii. Dar eu îl vreau pe acesta. Ţi se pare ceva rău în asta?

- Nu, desigur că nu.

- Am stat în pat, aşteptând să mişte sau să dea un semn oarecare. Nu l-am mai simţit din seara aceea, când Larry a venit să-l caute pe Harold. Ţi-aduci aminte?

- Da.

- L-am simţit mişcând, dar nu te-am trezit. Acum regret. Regret din suflet.

Începu iarăşi să plângă şi-şi duse mâna la faţă, ca să n-o vadă bocind.