Se ridică şi scoase piatra din vatră. Harold cotrobăia în continuare prin pivniţă. Când voi s-o fixeze la locul ei, constată că în gaura de dedesubt se alia un caiet, a cărei copertă era acoperită de un strat subţire de praf de cărămidă, însă nu suficient pentru a acoperi singurul cuvânt, imprimat cu foiţă aurie: REGISTRU.
Vag ruşinat, ca şi cum ar fi scotocit cu bună ştiinţă, aşeză cărămida exact atunci când auzi paşii lui Harold, care urca scara. Cărămida se aşeză perfect, iar când Harold se întoarse în salon, cu câte un bol în fiecare mână, Larry şedea pe scaunul verde.
- Am întârziat pentru că le-am clătit în chiuveta de la parter, îi spuse Harold. Erau puţin prăfuite.
- Arată foarte bine, îl asigură Larry. Uite ce este, n-aş băga mâna-n foc că vinul nu s-a acrit. N-ar fi exclus să ne trezim cu nişte oţet în pahare.
- Cine nu riscă nu câştigă, îi răspunse Harold, rânjind.
Simţindu-se stingherit din cauza zâmbetului, Larry se duse cu gândul la registru - era oare al lui Harold, sau aparţinea fostului proprietar al casei? Iar dacă era al lui Harold, oare ce naiba scria acolo?
Deschiseră sticla de Bordeaux şi descoperiră, spre marea lor desfătare, că vinul se păstrase bine. Peste o jumătate de oră erau amândoi cu chef, Harold puţin mai mult decât Larry. Chiar şi aşa, Harold arbora în continuare zâmbetul; ba chiar într-o versiune şi mai largă.
Cu limba dezlegată de vin, Larry îi spuse:
- Că veni vorba, ce-i cu afişele alea? Care anunţă marea adunare de pe 18. Cum se face că tu nu eşti în comitetul respectiv, Harold? Mi s-ar fi părut cel mai normal lucru ca tu să faci parte din el.
Surâsul lui Harold atinse nuanţe de extaz.
- Ei bine, eu sunt foarte tânăr. Presupun că li s-a părut că nu am suficientă experienţă.
- E o ruşine, după părerea mea.
Oare chiar aceasta era părerea lui? Rânjetul. Umbrele de neîncredere ce ieşeau când şi când la iveală. Oare chiar aşa era? Larry nu avea de unde să ştie exact.
- Ei, cine poate bănui ce ne rezervă viitorul? se pronunţă Harold, rânjind radios. Fiecărui câine îi vine ziua lui.
Larry plecă pe la ora 5. Se despărţiră amical; Harold îi scutură mâna, îi zâmbi şi-l îndemnă să-l mai viziteze. Dar Larry era convins, nu ştia prea bine cum, că puţin îi păsa dacă l-ar mai fi vizitat sau nu vreodată. Străbătu încet poteca cimentată până-n trotuar şi se întoarse ca să facă semn cu mâna, dar Harold intrase deja în casă. Uşa era închisă. Înăuntru fusese răcoare, pentru că obloanele erau trase, ceea ce i se păruse absolut în regulă cât se aflase acolo, dar acum îşi dădea seama că era singura casă locuită din Boulder unde erau trase şi obloanele şi draperiile. Desigur, îşi zicea, erau şi alte case cu transperantcle lăsate. Cele ale morţilor. Atunci când se îmbolnăviseră, trăseseră perdelele ca să se izoleze de lume. Le trăseseră şi muriseră în izolare. Aşa cum fac animalele când îşi presimt sfârşitul. Cei vii - poate tocmai recunoscând subconştient acea trăsătură a morţii - deschiseseră obloanele şi înlăturaseră perdelele.
Îl durea uşor capul, s-ar fi zis că şi răceala de care se simţea cuprins tot de la băutură se trage, pedeapsă altfel binemeritată, pentru că turnase în el un vin nobil ca pe o poşircă oarecare. Dar nu, nu aceasta era explicaţia... nici pe departe. Îşi plimbă privirea în susul şi în josul străzii şi se gândi: Slavă Domnului, ce bine că percepţiile noastre sunt mărginite. Ce ne-am face în absenţa unei viziuni selective? Am trăi ca în miezul unei povestiri de Lovecraft.
Gândurile i se învălmăşiră. Deodată îl fulgeră ideea şi îndată se instală şi convingerea că Harold se uita la el printre şipcile jaluzelelor, cu degetele deschizându-se şi închizându-se, ca şi cum ar fi sugrumat pe cineva, cu zâmbetul transformat într-un rictus de ură... Fiecărui câine îi vine ziua lui. În acelaşi timp, îşi aduse aminte de noaptea petrecută la Bennington, unde dormise pe scena din chioşcul fanfarei, trezindu-se cu sentimentul oribil că alături de el se afla cineva... şi apoi auzise (sau poate doar visase?) bocănitul cizmelor, zgomotul paşilor îndepărtându-se spre vest.
Termină. Termină odată cu chestiile astea care te scot din minţi.
Pentru numele lui Dumnezeu, cine m-a pus să mă gândesc la morţi, la morţii din spatele tuturor obloanelor, draperiilor şi perdelelor trase, stând în întuneric, la fel ca în tunel, în Lincoln Tunnel, Isuse Cristoase, ce-ar fi să înceapă să se mişte cu toţii, să mişune în toate părţile, Dumnezeule Atotputernic, termină...
Pe neaşteptate, îşi aduse aminte de o vizită la Grădina Zoologică din Bronx, făcută împreună cu maică-sa, când era mic. Intraseră în casa maimuţelor, iar mirosul de acolo îl izbise ca un perete dur, ca un pumn tras în nas; duhoarea i se strecurase apoi în nări. Se răsucise pe călcâie, dorind să iasă repede de acolo, dar mama lui îl oprise.
Pur şi simplu respiră normal, Larry, îl sfătuise ea. Peste cinci minute, n-ai să mai simţi mirosul de aici.
O ascultase, fără să creadă, luptându-se să nu verse (chiar şi la şapte ani, ura borâtul mai mult decât orice pe lumea asta) şi se dovedi că avusese dreptate. Când se uită la ceas la un moment dat, constată că se aflau în casa maimuţelor de o jumătate de oră şi nu înţelegea cum de doamnele care tocmai intrau pe uşă îşi duceau brusc mâinile la nas şi schiţau dezgustul. Îi comunică pecasta maică-sii, iar Alice Underwood râsese.
Păi să ştii că pute în continuare. Doar că tu nu mai simţi.
Cum se poate aşa ceva, mamă?
Nu ştiu. Oricine poate reuşi. Acum, spune-ţi în sinea ta: "Voi simţi din nou cum miroase DE FAPT casa maimuţelor!" şi respiră o dată, profund.
Făcuse întocmai, iar duhoarea revenise, chiar mai tare şi mai puţin suportabilă decât atunci când intraseră, iar cârnatul şi plăcinta cu cireşe începuseră să urce în el ca o imensă şi scârboasă bulă; se năpustise pe uşă, iar aerul proaspăt de afară îl ajutase - cu mare greutate - să păstreze totul în stomac.
Aceasta este percepţia selectivă, cugetă el, iar ea ştia ce este, chiar dacă nu avea habar cum se cheamă. De-abia se formulase gândul acesta în mintea lui, când auzi vocea maică-sii, spunând: Spune-ţi în sinea ta: " Voi simţi din nou cum miroase DE FAPT în Boulder." Ceea ce se şi petrecu, pur şi simplu reuşea să miroasă. Simţea tot ce era în spatele uşilor închise, dincolo de draperiile şi jaluzelele trase, adulmeca descompunerea lentă care se petrecea chiar şi aici, unde oraşul se stinsese fiind aproape pustiu.
Grăbi pasul, fără să alerge, dar apropiindu-se tot mai mult de ceea ce ar fi vrut să evite, adulmecând duhoarea grea pe care el - şi toţi ceilalţi - încetaseră s-o mai perceapă conştient tocmai pentru că se afla peste tot, era în toate, le colora gândurile... nu tragi perdelele nici măcar atunci când vrei să faci amor, pentru că doar morţii zac îndărătul jaluzelelor, dar viii mai vor încă să contemple lumea de afară.
Îi veni greaţa, dar de această dată nu erau cârnaţi şi plăcintă de cireşe, ci vin şi o ciocolată Payday. Pentru că aici se găsea într-o imensă casă a maimuţelor, nu avea să fie în stare să iasă afară, decât poate dacă se muta într-o insulă unde nu mai locuise nimeni niciodată şi, cu toate că ura borâtul mai mult decât orice pe lumea asta, nu avea încotro şi va...
- Larry? Te simţi bine?
Interpelarea îl surprinse atât de tare, încât emise un mic sunet de uimire - Ai! - şi tresări. Era Leo, care stătea pe bordură, cam la trei blocuri distanţă de casa lui Harold. Avea o minge de ping-pong, cu care se juca, aruncând-o în pavaj şi prinzând-o.
- Ce faci aici? îl întrebă Larry, ale cărui bătăi de inimă se întorceau la normal.
- Am vrut să mă întorc acasă cu tine, îi răspunse Leo timid, dar n-am avut chef să intru în casa tipului ăla.
- De ce nu? întrebă Larry, aşezându-se alături de Leo.
Leo ridică din umeri şi se concentră iarăşi asupra mingii din celuloid. Se izbea de asfalt cu sunet sec, pac! pac!, şi sărea iarăşi în mâna lui.
- Nu ştiu.
- Leo?
- Ce-i?
- Pentru mine este foarte important. Deoarece îmi place... şi nu-mi place de Harold. Am două soiuri de sentimente în ceea ce-l priveşte. Ţie nu ţi s-a întâmplat niciodată să ai păreri diferite despre aceeaşi persoană?
- În ceea ce-l priveşte, nu am decât o singură părere.
