Urlând din răsputeri, ca să se facă auzit, Harry spuse:

- Poate şi un an este prea mult. Nu am absolut nimic împotriva doamnelor şi domnilor din comitet, consider că faceţi o treabă nemaipomenită - chiote şi fluierături - dar toată chestia va scăpa curând de sub control dacă vom continua să creştem numeric în acelaşi ritm.

Glen ridică mâna şi Stu îi acordă cuvântul.

- Domnule preşedinte, deşi aspectul acesta nu apare pe agendă, cred că domnul Dunbarton are extrem de multă dreptate.

Păi sunt convins că aşa crezi, cheliosule, îi trecu lui Stu prin minte, de vreme ce chiar tu vorbeai despre asta acum o săptămână.

- Aş vrea să propun să înfiinţăm un Comitet pentru Guvern Reprezentativ, ca să putem aplica din nou cu adevărat Constituţia. După părerea mea, Harry Dunbarton ar trebui să conducă acest comitet, iar eu însumi doresc să fiu membru, dacă nimeni nu consideră că m-aş afla într-un conflict de interese.

Alte chiote.

În ultimul rând, Harold se întoarse spre Nadine şi-i şopti la ureche:

- Doamnelor şi domnilor, asistăm la sărbătoarea iubirii publice.

Ea îl răsplăti cu un zâmbet lent şi întunecat, iar Harold simţi că ameţeşte.

Stu a fost ales Şerif al Free Zone prin aclamaţii furtunoase.

- Voi face tot ce-mi stă în putinţă pentru voi, spuse el. O parte dintre cei care mă aplaudă acum s-ar putea să aibă motive de nemulţumire mai târziu, dacă o să-i prind făcând vreun lucru necuvenit. M-ai auzit, Rich Moffat?

Un nou hohot uriaş de râs. Rich, care era beat turtă, se alătură şi el veseliei generale.

- Dar nu văd nici un motiv pentru care am avea aici nişte probleme cu adevărat serioase. Cea mai importantă misiune care-i revine unui şerif, după părerea mea, este să-i împiedice pe oameni să-şi facă rău unul altuia. Iar printre noi nu există nimeni care să-şi dorească una ca asta. Ajunge câţi oameni au avut de suferit până acum. Eu atât am avut de zis.

Mulţimea îl ovaţiona îndelung.

- Acum trecem la punctul următor, continuă Stu, care merge mână în mână cu cel discutat înainte. Avem nevoie cam de patru persoane care să servească într-un Comitet Juridic, altfel n-o să mă simt îndreptăţit să arestez pe cineva, dacă va fi să se ajungă până acolo. Doreşte cineva să facă propuneri?

- Ce părere aveţi despre Jude? strigă cineva.

- Da, da, Judele, corect! strigă o altă persoană.

Gâturile oamenilor se lungiră, aşteptând ca Judele să se ridice şi să accepte răspunderea respectivă în obişnuitul lui stil rococo; o şoaptă făcu ocol sălii, oamenii povestindu-şi încă o dată cum montase ci o bilă în rulmentul unei farfurii zburătoare. Programele fuseseră puse jos şi toată lumea aştepta pregătită să aplaude. Stu şi Glen schimbară priviri pline de amărăciune: cineva din comitet ar fi trebuit să prevadă momentul acesta.

- Nu-i aici, spuse în cele din urmă cineva.

- Cine l-a văzut? se interesă Lucy Swann, supărată.

Larry îi aruncă o privire stânjenită, dar femeia se uita încă în jur, căutându-l pe Jude.

- Eu l-am văzut.

Într-un murmur general de interes, Teddy Weizak se ridică undeva, în ultima pătrime a sălii, părând nervos şi ştergându-şi cu batista ochelarii lui cu rame de oţel.

- Unde?

- Pe unde era, Tcddy?

- În oraş?

- Ce anume făcea?

Teddy Weizak era vizibil copleşit de acest tir de întrebări.

Stu bătu cu ciocanul.

- Haideţi, oameni buni. Linişte.

- L-am văzut acum două zile, spuse Teddy. Era într-un Land-Rover. Mi-a zis că face o excursie la Denver. Nu mi-a explicat de ce. Am făcut câteva glume despre chestia asta. Părea foarte vesel. Asta-i tot ce ştiu.

Se aşeză, ştergându-şi în continuare ochelarii şi înroşindu-se ca racul. Stu ceru din nou să se facă ordine.

- Îmi pare rău că Judele nu se află aici. Cred că ar fi fost omul cel mai potrivit pentru treaba asta, dar, de vreme ce e absent, există şi o altă propunere?...

- Nu, hai să n-o lăsăm chiar aşa! protestă Lucy, ridicându-se în picioare. Purta o rochie-pantalon elegantă, din bumbac, care trezi interesul majorităţii populaţiei masculine din sală. Judele Farris este un om în vârstă. Dacă i s-a făcut rău la Denver şi nu se poate întoarce?

- Lucy, interveni Stu, Denver este un oraş mare.

O linişte ciudată se lăsă asupra adunării, iar oamenii păreau să se gândească la cele auzite. Lucy se aşeză, palidă, iar Larry îşi trecu un braţ peste umărul ei. Ochii săi îi întâlniră pe ai lui Stu, care-i evită privirea.

Fără prea mare entuziasm, se lansă propunerea ca formarea Comitetului Juridic să fie amânată până la întoarcerea Judelui; ideea căzu după douăzeci de minute de discuţii. Exista un alt avocat, un tânăr de vreo douăzeci şi şase de ani cu numele de Al Bundell, care sosise chiar în aceeaşi după-amiază, o dată cu grupul doctorului Richardson; el acceptă oferta să conducă acel comitet, menţionând doar că spera ca nimeni să nu comită vreun act ieşit din comun în luna următoare, pentru că avea nevoie cel puţin de această perioadă pentru a pune pe picioare un sistem oarecare de tribunal itinerant. În absentia, Judelui Farris i-a revenit prin vot un loc în acelaşi comitet.

De podium se apropie apoi Brad Kitchner. Palid, nesigur pe el şi puţin ridicol, la costum şi cravată, scăpă din mână notiţele pe care şi le pregătise, le culese în ordine greşită şi apoi declară că ei se aşteptau să repună în funcţiune centrala electrică până pe 2 sau 3 septembrie.

Declaraţia lui a fost întâmpinată cu o asemenea furtună de strigăte, încât omul a căpătat destulă încredere ca să termine în forţă, ba chiar să părăsească podiumul păşind ţanţoş.

I-a urmat la cuvânt Chad Norris. Mai târziu, când comentau împreună ce se întâmplase la adunare, Stu i-a spus lui Frannie că Chad abordase chestiunea în cel mai potrivit mod: înhumările le făceau din bună-cuviinţă, nici unul dintre ei nu va fi cu sufletul împăcat până nu se va termina această operaţiune, iar viaţa îşi urma cursul normal; dacă reuşeau să termine treaba înainte să înceapă sezonul ploios de toamnă, vor fi şi mai împăcaţi. A cerut câţiva voluntari şi s-ar fi oferit chiar patruzeci, dacă ar fi fost nevoie de atâţia. A încheiat cerând fiecărui membru al Plutonului Cazmaua (aşa cum îi plăcea lui să spună) să se ridice în picioare şi să salute.

Harold Lauder de-abia s-a săltat de pe scaun şi s-a aşezat iute la loc, astfel încât nu puţini au fost cei care au comentat apoi ce tip deştept dar foarte modest era el. De fapt, Nadine îi şoptise la ureche tot soiul de dulci nimicuri, iar el, de teamă, n-a îndrăznit să se ridice decât puţin şi să moţăie din cap. O umflătură destul de mare, de forma unui cort conic, îi crescuse în partea din faţă a pantalonilor.

După ce Norris a coborât de pe podium, a urmat Ralph Brentner. Aveau, în sfârşit, un medic, le comunică el. George Richardson se ridică (în aplauzele tuturor; Richardson făcu semnul victoriei cu ambele mâini, iar aplauzele se transformară în aclamaţii); Ralph îi mai anunţă că, din câte ştia el, în următoarele câteva zile urmau să mai sosească la Boulder vreo şaizeci de persoane.

- Ei, cam asta era pe ordinea de zi, spuse Stu. Se uită peste adunare. Aş dori ca Sandy DuChiens să urce aici şi să ne spună câţi suntem, dar înainte de asta, mai există şi alte lucruri pe care ar trebui să le discutăm în seara aceasta?

Aşteptă. Distingea în mulţime figurile lui Glen, Sue Stern, Larry, Nick şi, desigur, pe a lui Frannie. Toţi arătau destul de tensionaţi. Dacă ar fi avut cineva de gând să pună pe tapet chestiunea Flagg, să întrebe ce anume făcea comitetul în această privinţă, acum era momentul. Dar nimeni nu scoase nici un cuvânt. După cincisprezece secunde, Stu îi dădu cuvântul lui Sandy, care încheie şedinţa cât se poate de frumos. Privindu-i cum părăsesc sala, Stu îşi spunea: Ca să vezi, am mai scăpat o dată.

Nu puţini, printre care şi doctorul, veniră la el după şedinţă ca să-l felicite.

- Te-ai descurcat foarte bine, domnule şerif, zise Richardson, şi, pentru un moment, Stu rămase derutat, gata să se uite peste umăr, ca să vadă cui i se adresa Richardson. Atunci îşi aduse aminte că el era şeriful şi intră în panică. Omul legii? Nu era decât un impostor.

Un an, îşi spuse. Un an, doar atât. Dar asta nu-i alungă teama.

Stu, Fran, Sue Stern şi Nick se întoarseră împreună spre centrul oraşului, paşii lor răsunând sec pe asfaltul trotuarului, traversând campusul universitar în direcţia Broadway. În zonă se mai aflau şi alţii, discutând încet şi îndreptându-se fiecare spre casa lui. Era aproape 11.30.

- Mi s-a făcut frig, spuse Fran. Aş fi făcut bine să-mi iau şi jacheta, pe lângă pulover.