Poc! Poc!
- Care anume?
- Mi-e frică de el, îi mărturisi Leo simplu. Hai acasă, la mama-Nadine şi mama-Lucy.
- Sigur că da.
Străbătură o bucată din Arapahoe în tăcere, Leo aruncând în continuare mingea de ping-pong şi prinzând-o cu îndemânare.
- Îmi pare rău că a trebuit să mă aştepţi atât de mult, spuse Larry.
- Ei, nu face nimic.
- Dacă ştiam, m-aş fi grăbit, te rog să mă crezi.
- Am avut ce face. Am găsit asta la cineva în curte. Este o minge de pong-ping.
- Ping-pong, îl corectă Larry, cu gândul în altă parte. De ce crezi că Harold stă cu storurile trase?
- Ca să nu poată nimeni vedea înăuntru, cred. Ca să poată face lucruri secrete. E ca la oamenii morţi, nu?
Poc! Poc!
Merseră mai departe, ajunseră la intersecţia cu Broadway şi o luară spre sud. Acum întâlneau şi alţi oameni pe stradă. Femei care se uitau la vitrinele cu rochii, un bărbat cu un târnăcop, întorcându-se de undeva, un alt bărbat care căuta nepăsător ceva printre materialele de pescuit din vitrina spartă a unui magazin cu articole sportive. Dick Vollman, unul dintre membrii grupului său, trecu pe bicicletă, mergând în direcţia opusă, şi le făcu semn. Larry şi Leo îi răspunseră.
- Lucruri secrete, gândi Larry cu voce tare, fără să încerce să-l implice mai departe pe băiat în gândurile lui.
- Poate că i se roagă Omului Întunecat, spuse Leo degajat, iar Larry tresări din nou, ca şi cum ar fi atins o sârmă prin care trecea curent electric.
Leo nu băgă de seamă. Se juca în continuare cu mingea de ping-pong, izbind-o de trotuar şi prinzând-o de-abia după ce se lovea şi de peretele din cărămidă pe lângă care treceau... poc-poc!
- Chiar crezi? îl întrebă Larry, făcând efortul să nu-şi trădeze tulburarea.
- Nu ştiu. Dar nu este ca noi. Zâmbeşte foarte mult. Dar după mine are în el viermi, care-l fac să zâmbească. Viermi mari şi albi, care-i mănâncă creierii. Ca nişte omizi.
- Joe... Leo, vreau să spun...
Ochii lui Leo - întunecaţi, străini, ca de chinez - se limpeziră dintr-o dată. Surâse..
- Uite-o pe Dayna. Îmi place de ea. Hei, Dayna! strigă, fluturând din mână. Ai nişte gumă?
Dayna, care ungea roata de lanţ a unei biciclete cu zece viteze construită din ţeavă delicată ca pânza de păianjen, se întoarse şi-i zâmbi. Îşi vârî mâna în buzunarul cămăşii şi răsfiră cinci lame de Juicy Fruit, ca o mână de pocher. Râzând fericit, Leo fugi spre ea, cu părul lui lung fluturându-i în vânt, cu mingea de celuloid într-o mână, în vreme ce Larry se uita lung în urma lui. Ideea unor viermi albi în spatele rânjetului lui Harold... de unde-i venise lui Joe (ba nu, Leo, el este Leo, sau cel puţin aşa îmi închipui) o idee atât de sofisticată - şi de oribilă - ca asta? Băiatul se afla în stare de semitransă. Şi nu doar el; oare de câte ori nu văzuse Larry în puţinele zile de când se afla aici oameni care se opreau şi rămâneau neclintiţi în mijlocul drumului, privind câteva secunde în gol, pentru ca apoi să plece mai departe? Lucrurile se schimbaseră. Întreaga gamă a percepţiilor umane părea să fi progresat cu un pas.
Era absolut de speriat.
Larry se puse în mişcare şi se apropie de locul în care Leo şi Dayna îşi împărţeau guma de mestecat.
În aceeaşi după-amiază, Stu o găsi pe Frannie spălând rufe în minuscula curte din spatele casei lor. Umpluse o copaie micuţă cu apă, presărase deasupra aproape o jumătate de cutie de Tide şi amestecase totul cu o cârpă fixată pe un băţ până ce obţinuse o compoziţie neplăcută la vedere. Nu era sigură că procedează cum trebuie, dar era de preferat decât să se ducă la Mother Abagail şi să-şi recunoască ignoranţa. Aruncă hainele în apa rece ca gheaţa, apoi sări şi ea cu hotărâre înăuntru şi începu să agite apa şi să bată din picioare, ca un sicilian care zdrobeşte strugurii. Iată noul dumneavoastră model, Maytag 5000, îi trecu prin minte. Metoda de Agitaţie cu Două Picioare, perfectă pentru rutele dumneavoastră colorate, pentru lenjeria lină şi...
Se întoarse şi dădu cu ochii de omul ei, urmărind-o amuzat chiar de lângă poarta curţii din spate. Frannie se opri, gâfâind uşor.
- Ha, ha, foarte comic, ce să spun! De când te afli aici, priceputule?
- De câteva minute. Cum se numeşte ce faci tu acolo, de fapt? Dansul de împerechere al gâştei sălbatice de pădure?
- Ha, ha, încă o dată. Îl măsură cu o privire rece. Încă o glumă ca asta şi poţi să-ţi petreci noaptea pe canapea, sau sus, pe Flagstaff, cu prietenul tău, domnul Glen Bateman.
- Ei, n-am vrut să...
- Sunt şi hainele tale, domnule Stuart Redman. Oi fi Părinte Fondator şi aşa mai departe, dar uneori mai laşi şi tu câte o urmă de căcat pe izmene.
Stu zâmbi, apoi zâmbetul i se lăţi şi mai mult şi în cele din urmă izbucni în râs.
- Eşti foarte grosolană, draga mea.
- În momentul ăsta nu mă simt deloc înclinată spre delicateţe.
- Bine, ieşi o secundă de acolo. Trebuie să vorbim.
Se bucură de acest răgaz, deşi avea să fie silită să se spele pe picioare înainte de a intra la loc. Inima o îndemna să se grăbească, nu radiind de fericire, ci mai degrabă trist, ca un mecanism credincios, greşit întrebuinţat de cineva total lipsit de bun-simţ. Dacă acesta era felul în care trebuia să se descurce stră-stră-străbunica mea, se gândi Fran, atunci poate era îndreptăţită să pretindă camera, devenită în cele din urmă nepreţuitul salon al mamei mele. Poate că îl considera un soi de primă pentru periculozitate sau ceva de acest gen.
Se uită la picioarele ei oarecum descurajată. Un strat subţire de spumă, bătând în cenuşiu, se lipise de ele. Încercă să-l înlăture cu mâna, în silă.
- Când spăla nevastă-mea cu mâna, îi explică Stu, folosea o... cum se cheamă? O scândură pentru frecat, cred. Iar maică-mea avea vreo trei bucăţi, din câte mi-aduc aminte.
- Atâta lucru ştiu şi eu, spuse Frannie, iritată. June Brinkmeyer şi cu mine am bătut jumătate din Boulder căutând, dar n-am găsit nici măcar una. Tehnologia avansată şi-a făcut încă o dată de cap.
Bărbatul zâmbea iarăşi.
