Stu îi îndepărtă braţul, se apropie de ea şi o sărută. Ea-l strânse cu putere, apoi rămase inertă, lipită de el. Când îi vorbi din nou, cuvintele erau pe jumătate înăbuşite, fiind pronunţate chiar de lângă gâtul lui.

- Este cu mult mai rău să nu ştii. Acum sunt condamnată să aştept şi să văd ce se va întâmpla. Mi se pare groaznic să aştepţi ca să vezi dacă pruncul va muri, după ce a petrecut o zi în afara trupului tău.

- Nu vei aştepta singură, îi spuse Stu.

Îl îmbrăţişă din nou cu putere pentru cuvintele lui şi rămaseră nemişcaţi multă vreme.

Nadine Cross se afla în salonul fostei ei locuinţe de aproape cinci minute, adunându-şi diverse lucruri, când îl văzu şezând în scaunul din colţ, îmbrăcat doar într-o pereche de izmene, cu degetul mare în gură şi urmărind-o cu ochii lui verzui-cenuşii şi stranii, ca de chinez. A fost atât de surprinsă - pentru că dăduse pe neaşteptate de el, dar şi înţelegând, în aceeaşi clipă, că el o urmărise în tot acel răstimp - încât inima-i execută un salt, mai să-i iasă din piept, şi trase un ţipăt. Romanele pe care tocmai era pe cale să le vâre în rucsac se împrăştiară pe podea, foşnind din file.

- Joe... Leo, vreau să spun...

Îşi puse o mână pe piept, deasupra sânilor, ca şi cum ar fi urmărit să potolească galopul nebun al inimii. Dar inima ei nu era încă dispusă să-şi rărească ritmul. Nu era suficient că îi răsărise înaintea ochilor atât de neaşteptat; şi mai rău era însă că era îmbrăcat şi se purta ca atunci când îl întâlnise, în New Hampshire. Se simţea târâtă înapoi, în timp, ca şi cum o zeiţă absurdă şi răutăcioasă ar fi silit-o să-şi retrăiască de la capăt ultimele şase săptămâni din viaţă.

- M-ai speriat îngrozitor, termină ea cu voce slabă.

Joe nu-i răspunse.

Se apropie încet de el, aşteptându-se chiar să vadă în mâna lui un cuţit lung, de bucătărie, ca în zilele de demult, dar mâna lui liberă stătea, nevinovat, în poală. Observă că de pe trupul lui dispăruse bronzul. Vechile urme de răni şi de vânătăi dispăruseră şi ele. Doar ochii rămăseseră aceiaşi... ochi care te urmăreau obsedant. Tot ceea ce se adunase puţin câte puţin în ei, din ziua în care se apropiase de foc şi-l ascultase pe Larry cântând, se pierduse cu desăvârşire. Privirile lui erau acum exact ca atunci când îl întâlnise, iar asta îi dădu fiori reci, de teamă.

- Ce cauţi aici?

Joe nu-i spuse nimic.

- De ce nu eşti cu Larry şi cu mama-Lucy?

Nici un răspuns.

- Nu poţi rămâne aici, încercă ea să facă apel la raţiunea băiatului, dar înainte de a putea continua, se întrebă oare de când se afla el aici.

Erau în dimineaţa de 24 august. Ultimele două nopţi şi le petrecuse la Harold. Îi trecu prin minte că el stătea poate de patruzeci de ore cu degetul mare în gură. Ideea părea ridicolă, desigur, dar continua s-o obsedeze, pentru că între timp probabil că acesta mâncase şi băuse - oare? O străbătu un nou val de fiori şi înţelese, cuprinsă de ceva foarte asemănător cu disperarea, cât de mult se transformase ea însăşi: dormise fără teamă lângă acest mic sălbatic, într-o vreme când el era înarmat şi periculos. Acum nu avea arme, dar descoperise că se temea de el. Îşi imaginase că fostul lui eu

(Joe? Leo?)

dispăruse complet şi fără urme. Acum se întorsese. Şi se afla la doar un pas de ea.

- Nu poţi rămâne aici, repetă ea. Eu m-am întors doar ca să-mi iau câteva lucruri. Eu mă mut de aici. Mă mut... cu un bărbat.

Vai, aceasta să fie definiţia lui Harold? o batjocori o voce interioară. Şi eu care credeam că este doar o unealtă, un mijloc în vederea atingerii unui scop.

- Leo, ascultă-mă...

Băiatul clătină din cap, încet, dar vizibil. Ochii lui serioşi şi sclipitori se fixaseră asupra ei.

- Nu eşti Leo?

Acelaşi discret gest de tăgăduire.

- Eşti Joe?

O confirmare la fel de greu perceptibilă.

- Foarte bine. Dar trebuie să înţelegi că nu contează cine eşti, îi spuse ea, încercând să-şi păstreze răbdarea. Încă nu scăpase de sentimentul acela idiot că se afla într-un tunel al timpului, readusă la primul pătrat al şotronului, sentiment care o speria şi o făcea să se simtă ireală. Perioada aceea din vieţile noastre -în care am fost împreună şi de capul nostru - s-a încheiat. Tu te-ai schimbat, eu m-am schimbat, iar cale de întoarcere nu mai există.

Dar ochii lui stranii o măsurau în continuare, ca şi cum ar fi contrazis-o.

- Nu te mai holba aşa la mine, îl repezi ea. E nepoliticos să te uiţi la oameni în felul acesta.

În privirea lui se strecură parcă o urmă de acuzare, ca şi cum ar fi vrut să-i sugereze că este la fel de nepoliticos să-i laşi pe oameni de izbelişte, cu atât mai nepoliticos să le refuzi dragostea celor care mai au încă nevoie şi mai depind de ea.

- Nu trebuie să te porţi ca şi cum ai fi de capul tău, îi zise ca şi se întoarse să adune cărţile căzute. Îngenunche stângaci şi fără graţie, iar încheieturile îi pocniră ca nişte artificii. Se apucă să îndese cărţile în rucsac cu de-a sila, peşte şerveţele, aspirine şi lenjeria ei intimă - din bumbac simplu, foarte diferite de cele ce le purta spre amuzamentul frenetic al lui Harold.

- Îi ai pe Larry şi pe Lucy. Ţie îţi place de ei, şi ei te plac pe tine. Adică, Larry te place, asta-i tot ce contează, pentru că ea îşi doreşte tot ceea ce-şi doreşte şi el. Lucy este ca o foaie de indigo. Lucrurile se prezintă cu totul altfel din punctul meu de vedere, Joc, şi asta nu din vina mea. Câtuşi de puţin din vina mea. Prin urmare, nu are nici un rost să încerci să-mi trezeşti sentimentul de culpă.

Tocmai se străduia să închidă elapeta rucsacului, dar degetele-i tremurau incontrolabil şi nu erau în stare să-şi ducă treaba la bun sfârşit. În jurul lor se lăsa o tăcere din ce în ce mai grea.

Într-un târziu se ridică în picioare, aranjându-şi povara pe umeri.

- Leo.

Încerca să-i vorbească rezonabil şi calm, aşa cum se adresa copiilor dificili din clasele ei, atunci când făceau crize de furie. Dar totul era în zadar. Vocea n-o ajuta, iar micul lui gest de negaţie cu care întâmpină apelativul Leo o puse şi mai mult în încurcătură.

- Nu este vorba de Larry şi de Lucy, declară Nadinc cu răutate. Atâta lucru aş fi înţeles şi eu. De fapt, ai renunţat la mine de dragul baborniţei, nu-i aşa? Proasta aia bătrână din balansoar, rânjind lumii cu dinţii ei falşi. Dar între timp ca a dispărut, iar acum tu alergi înapoi, la mine. Dar nu merge, mă auzi? Nu merge aşa!

Joe nu scoase nici un cuvânt.

- Iar când l-am implorat pe Larry... i-am căzut în genunchi şi l-am implorat... nici n-a vrut să ştie. Era foarte ocupat, jucându-se de-a omul mare. Vezi, nimic din ce se întâmplă nu-i din vina mea. Absolut nimic!

Băiatul se mulţumi să-i arunce o privire impasibilă.

Spaima începu s-o copleşească iarăşi, îngropând furia ei incoerentă. Se retrase cu faţa la el până în dreptul uşii şi pipăi orbeşte, în căutarea butonului. Îl descoperi, în sfârşit, îl răsuci şi deschise uşa. Valul de aer răcoros de afară era mai mult decât bine venit.

- Du-te la Larry, mormăi ea. La revedere, puştiule.

Se retrase stângaci şi rămase un moment pe prima treaptă, încercând să-şi adune minţile. Deodată îi trecu prin minte că totul nu fusese decât o halucinaţie, provocată de propriile ei sentimente de vinovăţie... pentru că-l abandonase pe băiat, pentru că-l lăsase pe Larry să aştepte prea mult, din cauza lucrurilor pe care le făcuseră ea şi cu Harold şi a celor cu mult mai rele, pe care avea să le comită. Poate că în casă nu existase un băiat real, în carne şi oase. Sau cu nimic mai real decât fantasmele lui Poe - bătaia inimii bătrânului poet, răsunând ca un ceas înfăşurat în vată, sau corbul cocoţat pe bustul lui Pallas.

- "Bătând, bătând mereu la uşa odăii mele", şopti ea pe negândite, ceea ce o făcu să scoată un hohot oribil, asemenea croncănitului unui corb adevărat.

Cu toate acestea, curiozitatea ei nu fusese potolită.

Se duse la fereastra de lângă treptele din faţă şi se uită în salonul fostei ei locuinţe. De fapt, nu fusese niciodată casa ei în adevăratul înţeles al cuvântului. Dacă ai locuit undeva şi tot ceea ce-ţi doreşti să iei de acolo, atunci când pleci, încape într-un rucsac, înseamnă că locul acela n-a fost niciodată cu adevărat al tău. Privind înăuntru, văzu covorul, perdelele şi tapetul care aparţinuseră unei moarte, stativul pentru pipe şi numere din Sports Illustrated răspândite neglijent pe măsuţa de cafea, ale soţului ei mort. Pozele unor copii morţi, pe poliţa căminului. Iar în scaunul din colţ şedea băieţelul cine ştie cărei femei moarte, şedea, doar în izmene, şedea acolo, exact în poziţia în care-l lăsase mai devreme...

Nadine porni în fugă, împiedicându-se - cât pe ce să cadă - de micul gard de sârmă care proteja stratul de flori de la stânga ferestrei prin care se uitase înăuntru. Se aruncă pe Vespa şi porni motorul. Conduse cu viteză necugetată cale de câteva blocuri, executând slalomuri printre maşinile care mai rămăseseră încă pe străzile lăturalnice, dar încetul cu încetul se calmă.

Până să ajungă acasă la Harold, reuşise să-şi recapete întrucâtva stăpânirea de sine. Dar acum era convinsă că era musai să plece cât mai repede din Free Zone. Dacă ţinea să rămână în toate minţile, trebuia să plece cât mai curând.

Adunarea de la Munzinger Auditorium se desfăşură bine. Începură din nou prin intonarea Imnului Naţional, dar de această dată majoritatea rămaseră cu ochii uscaţi; devenise pur şi simplu parte a ceea ce urma curând să devină un ritual. Comitetul pentru Recensământ a fost votat fără nici o greutate, responsabilă fiind aleasă Sandy DuChiens. Ea şi cu cele patru ajutoare au început fără întârziere să străbată adunarea, numărându-i pe cei prezenţi şi înregistrându-le numele. La sfârşitul întrunirii, printre urale, reuşi să anunţe că în clipa de faţă în Free Zone existau 814 suflete şi promise (pripit, avea să se dovedească) să pregătească un "repertoar" până la convocarea următoarei adunări generale din Free Zone - un repertoar pe care spera să-l poată actualiza săptămână de săptămână - conţinând nume în ordine alfabetică, vârste, adresele din Boulder, fostele adrese şi fostele ocupaţii. După cum s-a dovedit, sosirile se făceau în număr atât de mare şi în mod atât de dezordonat, încât ea urma să rămână constant cu două sau trei săptămâni în urmă.

S-a discutat apoi perioada pentru care era ales Comitetul din Free Zone şi, după mai multe propuneri extravagante (una de zece ani, o alta, pe viaţă, iar Larry a stârnit un hohot general de râs, spunând că sunau mai degrabă a condamnări, decât a perioade de mandat obţinute prin alegeri), a fost votat termenul de un an. Undeva, în partea din spate a sălii, se văzu fluturând mâna lui Harry Dunbarton, iar Stu îi dădu cuvântul.