Larry păru mulţumit.
- Judele mi-a dat o recomandare, da? Mi se pare minunat. Ştii, pe el ar trebui să-l alegeţi. E inteligent ca un diavol.
- Asta a spus şi Nick. Pe de altă parte, a împlinit şaptezeci de ani, iar serviciile noastre medicale sunt destul de primitive.
Larry se întoarse spre Stu, zâmbind discret.
- Comitetul acesta nu este atât de provizoriu pe cât ar vrea să pară, nu?
Stu surâse şi se relaxă puţin. Încă nu-şi făcuse o părere definitivă despre Larry Underwood, dar era suficient de limpede că omul nu era căzut din lună.
- E-ei, haide să ne exprimăm altfel. Ne-ar face plăcere ca acest comitet să intre în alegerile pentru o legislatură completă.
- Şi de preferinţă fără adversar, spuse Larry, măsurându-i pe Stu cu priviri prietenoase, dar agere - foarte agere. Pot să-ţi aduc o bere?
- Mai bine nu. Acum vreo câteva seri m-am cam întins la băutură cu Glen Bateman. Fran este o fată răbdătoare, dar asta nu înseamnă că trebuie s-o încerc prea mult. Ce spui, Larry? Vrei să vii alături de noi?
- Cred că... ei, fir-ar să fie, sunt de acord. Gândeam că nimic pe lumea asta nu mă va face mai fericit decât să ajung aici, să-i las pe cei din grup în seama altcuiva şi să nu mă mai intereseze. Şi uite ce mi s-a întâmplat, am constatat, te rog să-mi ierţi vorba proastă, că m-am plictisit de-mi venea să-mi trag şuturi.
- Diseară avem o mică întrunire, la mine acasă, ca să discutăm adunarea cea mare, din 18. Crezi că poţi veni?
- Desigur. Pot s-o aduc şi pe Lucy?
Stu clătină încet din cap.
- Nici măcar nu discuta cu ea despre asta. Pentru un timp, vrem să păstrăm o parte din lucrurile acestea în secret.
Zâmbetul lui Larry dispăru.
- Nu mă dau în vânt după aventurile de capă şi spadă, Stu. Mai bine îţi spun de la bun început, ca să nu existe discuţii mai târziu. Ceea ce s-a întâmplat în iunie s-a întâmplat tocmai pentru că prea mulţi oameni s-au jucat cu focul. N-a fost vorba de o lucrare a Domnului. Oamenii au fost cei care au dat totul peste cap.
- Nu te-aş sfătui să intri în dispută cu Mother despre aspectul acesta, spuse Stu, zâmbind în continuare, relaxat. Întâmplător, sunt de aceeaşi părere cu tine. Dar ai gândi la fel dacă ne-am afla în stare de război?
- Nu te înţeleg.
- Este vorba de bărbatul acela pe care îl visam. Mă îndoiesc că a dispărut, pur şi simplu.
Larry păru mirat şi căzu pe gânduri.
- Glen afirmă că ştie de ce nu discută nimeni despre asta, continuă Stu, cu toate că am fost cu toţii preveniţi. Oamenii de aici sunt încă în stare de şoc. Toţi au sentimentul că au trecut printr-un adevărat iad ca să ajungă aici. Acum nu mai doresc decât să-şi lingă rănile şi să-şi îngroape morţii. Dar dacă Mother Abagail se află aici, atunci şi el este acolo. Stu făcu semn din cap spre fereastră unde, prin pânza de ceaţă a miezului de vară, se vedea priveliştea Munţilor Flatiron. Şi, chiar dacă majoritatea celor de aici nu se gândesc la el, aş fi în stare să pun pariu şi ultimul meu dolar că el se gândeşte la noi.
Larry se uită spre bucătărie, dar Lucy nu mai era acolo, plecase la Jane Hovington, vecina ei.
- Iar tu crezi că are să ne arate el nouă, comentă Larry cu voce scăzută. Un gând reconfortant înainte de cină. Stârneşte pofta de mâncare.
- Larry, nici eu nu sunt sigur de nimic. Dar Mother Abagail spune că nu se va termina până când cineva, noi sau el, nu va învinge, într-un fel sau altul.
- Sper că nu împărtăşeşte acest lucru oricui. Atunci oamenii ar porni-o în neştire, spre Australia sau cine ştie încotro.
- Am înţeles că nu-ţi prea plac secretele.
- Mda, însă ăsta... Larry se opri. Stu îi zâmbea amabil, iar Larry îi răspunse cu un surâs destul de acru. Okay. Ai dreptate. Discutăm despre asta şi ne ţinem gura.
- Foarte bine. Ne vedem la 7.
- De acord.
Merseră împreună până la uşă.
- Mulţumeşte-i încă o dată lui Lucy pentru invitaţie, spuse Stu. Frannie şi cu mine vom veni la voi cât de curând.
- Okay.
Când Stu întinse mâna să deschidă uşa, Larry îl opri. Mirat, Stu se întoarse spre el.
- Vreau să-ţi vorbesc despre un băiat, îi explică Larry încet, împreună cu care am călătorit, încă din Maine. Îl cheamă Leo Rockway. A avut problemele lui. În afară de noi doi, de el are grijă o femeie, Nadine Cross. Nadine este şi ea puţin deosebită, ştii?
Stu îi confirmă cu un gest. Se răspândise vorba despre o mică întâmplare destul de ciudată, la care luaseră parte Mother Abagail şi această doamnă Cross, atunci când Larry sosise împreună cu grupul lui.
- Nadine s-a îngrijit de Leo înainte de a-i întâlni eu. Leo are capacitatea de a citi în sulletul oamenilor. Nu că ar fi singurul, de altfel. Poate că au existat întotdeauna oameni de felul acesta, dar de când cu gripa, parcă s-au înmulţit. Iar Leo... n-a vrut în ruptul capului să intre la Harold în casă. N-a vrut să rămână nici măcar pe pajişte. Mi se pare... destul de straniu, nu eşti de părere?
- Ba da, recunoscu Stu.
Timp de o clipă, se priviră în ochi, apoi se despărţiră. Şi Frannie părea muncită de gânduri în timpul mesei şi nu vorbi prea mult. În timp ce spăla ultimele câteva vase într-o găleată cu apă caldă, începură să apară cei invitaţi să ia parte la cea dintâi întâlnire a Comitetului Ad-Hoc din Free Zone.
După ce Stu plecase în vizită la Larry, Frannie se grăbise să urce la etaj, în dormitor. În colţul debaralei se afla sacul de dormit pe care-l cărase de-a lungul întregii călătorii, prins în curele pe portbagajul motocicletei. Lucrurile ei personale le ţinuse într-o mică geantă cu fermoar. Majoritatea obiectelor de acolo se aflau acum răspândite prin apartamentul pe care îl împărţea cu Stu, dar câteva dintre ele nu-şi găsiseră încă un loc, prin urmare zăceau pe fundul sacului de dormit. Acolo se aflau mai multe borcane cu cremă de piele - avusese o serie de erupţii pe piele după moartea mamei şi a tatălui ci, care acum trecuseră - o cutie cu Stayfree Mini Pads, pentru cazul în care îi apăreau pete (auzise că femeile însărcinate păţesc asta uneori), două cutii cu ţigări de foi ieftine, pe una scriind E BĂIAT! şi pe cealaltă E FATĂ! Şi jurnalul ei.
Îl extrase şi-l cercetă meditativ. Nu mai scrisese în el decât de opt sau nouă ori de când ajunseseră la Boulder, iar majoritatea însemnărilor fuseseră scurte, aproape eliptice. Momentul cel mai bun îl avusese cât timp se mai aflaseră încă pe drum... ca după o a doua naştere, gândi ea, puţin mâhnită. În ultimele patru zile nu scrisese nimic şi-şi spunea că jurnalul avea să-i iasă complet din minte, deşi plănuise ferm să se ţină foarte serios de el atunci când lucrurile s-ar mai fi calmat. Pentru copil. Acum, iată, se gândea la jurnal din nou cu foarte mult interes.
