Aşa cum li se întâmplă oamenilor atunci când se convertesc la religie... sau citesc o carte care le schimbă viaţa... sau interceptează nişte scrisori de amor...
Deodată, i se păru că jurnalul devenise mai greu şi că ar fi fost de ajuns să încerce să deschidă coperta din carton că să-i transpire fruntea şi... şi...
Tresări şi se uită peste umăr, cu inima bătând iute. Oare i se păruse doar că ceva mişcă acolo?
Poate vreun şoarece, alergând pe lângă perete. Atât şi nimic mai mult. Sau mai degrabă doar o părere a ei. Nu exista nici un motiv, absolut nici un motiv ca ei să-i vină în gând omul cu mantia întunecată, bărbatul cu umeraşul pentru haine. Copilul ei trăia şi se afla în siguranţă, iar acesta nu era decât un jurnal şi oricum nu exista nici o modalitate de a afla dacă fusese sau nu citit, iar, dacă totuşi fusese văzut de cineva, n-avea nici un temei să creadă că acela fusese chiar Harold Lauder.
Cu toate acestea, deschise cartea şi începu să întoarcă cu grijă, pagină de pagină, trezindu-i în minte imagini din trecutul apropiat, asemănătoare unor fotografii alb-negru făcute de un amator. Un soi de videotecă a minţii.
În seara aceasta le admiram, iar Harold îşi tot bătea gura despre culoarea & textura & nuanţa lor, iar Stu mi-a făcut discret cu ochiul. Iar eu, reaua de mine, i-am răspuns tot cu o ocheadă...
Harold va ridica obiecţii, desigur, invocând principiile generale. Să te ia naiba, Harold, de ce nu creşti odată?
... şi l-am văzut pregătindu-se să răspundă cu una dintre Măgăriile Patente ale Deşteptului de Harold Lauder...
(Doamne, Fran, ce ţi-a venit să spui toate lucrurile astea despre el? Şi în ce scop?)
Păi, îl ştiţi pe Harold... cât se dă de mare... cuvintele şi sentinţele alea ale lui pompoase... este doar un băieţel nesigur pe el...
Asta scria în 12 iulie. Tresărind, trecu repede mai departe, răsfoind iute paginile, grăbindu-se să ajungă la sfârşit. De ici şi de colo îi atrăgeau atenţia diverse fragmente agresive: În orice caz, de data asta Harold mirosea a curat... În seara asta, răsuflarea lui Harold ar fi pus pe fugă până şi un balaur... Şi altul, care suna de-a dreptul profetic: El adună eşecurile aşa cum adună piraţii comorile. Dar în ce scop? Pentru a-şi nutri sentimentul secret de superioritate şi de persecuţie? Sau este vorba de dorinţa de răzbunare?
Ei, el face o listă... de două ori o verifică... ca să ştie precis... cine-i rău şi cine-i bun...
Apoi, pe 1 august, acum doar două săptămâni. Notiţa respectivă începea în partea de jos a paginii. Ieri scară nu am mai scris nimic, eram prea fericită. Oare am fost vreodată atât de fericită? Cred că nu. Stu şi cu mine suntem împreună. Am
Sfârşitul paginii. Întoarse foaia. Primele cuvinte erau făcut dragoste de două ori. Dar de-abia termină să le citească şi privirea îi coborî cam la jumătatea paginii. Acolo, lângă nişte aiureli despre instinctul matern, era ceva care o făcu să-i îngheţe sângele în vine.
Urma murdară a unei amprente întunecate, lăsată de un deget mare.
Mintea începu să-i lucreze frenetic: călăream motocicleta cât era ziulica de lungă şi zi de zi. Sigur că da, ori de câte ori aveam prilejul, mă spălam, dar uneori te murdăreşti pe mâini şi...
Îşi întinse mâna, deloc surprinsă să constate cât de tare tremura. Îşi puse propriul deget mare peste pată, constatând că aceasta era cu mult mai întinsă.
Păi sigur că este, încercă ca să se liniştească. Atunci când mânjeşti un lucru, este normal ca dimensiunile suprafeţei respective să crească. De asta s-a şi întâmplat, nu există nici un alt motiv să...
Dar amprenta nu era într-un asemenea hal de murdară. Cea mai mare parte a liniilor, volutelor şi curbelor se distingeau încă limpede.
Iar murdăria respectivă nu provenea de la unsoare sau ulei, nu avea nici un rost să încerce să se înşele singură.
Era vorba de ciocolată uscată.
Payday, gândi Fran, simţind cum i se face rău. Un baton de ciocolată Payday.
Pentru o clipă, îi fu teamă până şi să se întoarcă - teamă că avea să descopere rânjetul lui Harold atârnând deasupra umărului ei, ca zâmbetul pisicii de Cheshire din Alice în ţara Minunilor. Buzele groase ale lui Harold mişcându-se, atunci când îi declarase solemn: Fiecărui câine îi vine ziua lui, Frannie. Fiecărui câine îi vine ziua lui.
Dar chiar dacă Harold îşi aruncase o privire în jurnalul ei, trebuia asta să însemne neapărat că pune la cale vreo vendetă secretă împotriva ei, a lui Stu sau a celorlalţi? Desigur că nu.
Dar Harold s-a transformat, îi şopti o voce interioară.
- Ei, fir-ar să fie, chiar atât de mult nu s-a schimbat! strigă ea în camera goală.
Tresări puţin la auzul propriei ei voci, apoi râse nesigur. Coborî scările şi începu să pregătească cina. Aveau să mănânce mai devreme, din cauza întrunirii... deşi întrunirea aceasta nu i se mai părea, dintr-o dată, la fel de importantă ca mai devreme.
Fragmente din procesul-verbal al întrunirii Comitetului Ad-Hoc
13 august 1990
Întrunirea s-a desfăşurat în apartamentul lui Stu Redman şi Frances Goldsmith. Toţi membrii Comitetului Ad-Hoc au fost prezenţi, şi anume: Stuart Redman, Frances Goldsmith, Nick Andros, Glen Bateman, Ralph Brentner, Susan Stern şi Larry Underwood...
Stu Redman a fost ales moderator al şedinţei. Frances Goldsmith a fost aleasă să redacteze procesul-verbal...
Aceste note (împreună cu înregistrarea integrală, care include şi ultimul sughiţ, şoaptă şi replică aparte, făcută pe casete Memorex pentru toţi cei suficient de nebuni ca să fie dispuşi să le asculte) vor fi plasate într-un seif din First Bank of Boulder...
Stu Redman a prezentat textul unei foi volante referitoare la toxiinfecţii alimentare, compusă de Dick Ellis şi Laurie Constable (incitant intitulată: DACA VREI SA MĂNÂNCI, MAI ÎNTÂI CITEŞTE!). Spuse că Dick ar vrea s-o vadă tipărită şi expusă peste tot în Boulder încă înainte de marca adunare de la 18 august, deoarece în Boulder se înregistraseră deja cincisprezece cazuri, dintre care două destul de serioase. Comitetul a votat cu 7-0 ca Ralph să multiplice afişul lui Dick în o mie de exemplare şi să-l lipească peste tot în oraş, cu ajutorul a zece oameni...
Susan Stern a expus apoi un alt subiect pe care Dick şi Laurie doreau să-l supună atenţiei adunării (ne-am fi dorit cu toţii ca unul dintre ei să fi putut să fie prezent aici). Ei sunt de părere că trebuie să se înfiinţeze un Comitet pentru înhumări; ideea lui Dick era să fie trecut pe ordinea de zi a întrunirii publice, unde să nu fie prezentat ca un risc pentru sănătate - evitând astfel izbucnirea posibilă a panicii -, ci drept un lucru "ce se cuvine să fie îndeplinit". Cunoaştem cu toţii că există surprinzător de puţine cadavre la Boulder, în raport cu populaţia oraşului de dinainte de epidemie, dar nu ştim de ce... şi asta nici nu contează foarte mult în clipa de faţă. Există încă mii de cadavre, de care trebuie să ne descotorosim, dacă intenţionăm să ne stabilim aici.
Stu întrebă cât de gravă este problema în prezent, iar Sue îi răspunse că va deveni cu adevărat de neocolit la toamnă, când vremea caldă şi uscată se schimbă de obicei, devenind umedă.
Larry a propus să adăugăm sugestia lui Dick de alcătuire a unui Comitet pentru înhumări pe ordinea de zi a adunării din 18 august. Propunerea a fost adoptată cu 7-0.
Apoi a venit rândul lui Nick Andros, ale cărui comentarii scrise au fost citite de Ralph Brentner, iar eu le reproduc aici textual:
"Unul dintre cele mai importante aspecte pe care trebuie să le dezbată acest comitet este dacă va fi sau nu pentru acordarea unei încrederi depline lui Mother Abagail şi dacă i se va comunica tot ce se întâmplă în cursul şedinţelor noastre, atât cele obişnuite, cât şi cele secrete. Chestiunea aceasta ar putea fi reformulată şi invers: va dori Mother Abagail să acorde încredere deplină acestui comitet - şi celui permanent, care-l va urma - şi să expună în faţa comitetului ceea ce se petrece în timpul întâlnirilor ei cu Dumnezeu sau cu Oricine... mai ales în şedinţele secrete?
S-ar putea să sune puţin nedesluşit, dar aş dori să explic şi veţi vedea că este vorba despre o problemă pragmatică. Noi trebuie să stabilim locul pe care-l ocupă Mother Abagail în comunitatea noastră de la bun început, deoarece acum nu este vorba doar «să ne punem din nou pe picioare». Dacă ar fi vorba doar de asta, nici n-am avea nevoie de ea. După cum ştim cu toţii, mai avem de înfruntat şi problema celui pe care uneori îl numim Omul Întunecat, sau cum îi zice Glcn, Adversarul. Demonstraţia mea că el există este foarte simplă şi cred că majoritatea celor din Bouldcr vor fi de acord cu raţionamentul meu - cu preţul unui efort minim de gândire. Iată-l: «Am visat-o pe Mother Abagail şi s-a dovedit că ea există; l-am visat pe Omul Întunecat şi prin urmare trebuie să existe şi el, chiar dacă nu I-am văzut niciodată.» Oamenii de aici o iubesc pe Mother Abagail; şi eu însumi o iubesc. Dar nu vom ajunge departe - de fapt, nu vom ajunge nicăieri - dacă nu-i vom cere de la început aprobarea pentru tot ceea ce întreprindem.
Ca atare, la începutul acestei după-amieze m-am dus s-o vizitez şi să-i pun întrebarea direct şi fără ocoliş: vrei să mergi cu noi? Ea a răspuns da - dar nu fără condiţii. A fost cât se poate de deschisă, zicând că suntem perfect liberi să conducem comunitatea în toate «lucrările lumeşti» - expresia îi aparţine. Curăţenia străzilor, împărţirea locuinţelor, repunerea în funcţiune a centralei electrice.
