- Să-ţi spun şi eu Joe? îl întrebă Larry cu îndoială.

- Nu. În tonul băiatului se strecurase o undă de implorare. Nu, te rog nu.

- Ţi-e dor de mama-Nadine, nu-i aşa, Leo?

- Ea este moartă, replică Leo cu o simplitate ce te înfiora.

- De aceea te-ai întors atunci atât de târziu?

- Da.

- De aceea n-ai vorbit?

- Da.

- Dar acum vorbeşti.

- Acum pot să discut cu tine şi cu mama-Lucy.

- Da, sigur că da...

- Dar nu pentru totdeauna! exclamă băiatul cu furie. Nu pentru totdeauna, dacă nu stai de vorbă cu Frannie! Discută cu Frannie! Discută cu Frannie!

- Despre Nadine?

- Nu!

- Atunci despre cine? Despre tine?

Vocea lui Leo se ridică, devenind şi mai stridentă:

- Totul stă scris! Ştii prea bine! Frannie ştie! Discută cu Frannie!

- Comitetul...

- Nu comitetul! Comitetul nu va ajuta, nu va ajuta nimănui, comitetul înseamnă calea cea veche, el râde de comitetul vostru pentru că înseamnă calea cea veche, iar căile cele vechi sunt căile lui, tu ştii, Frannie ştie, dacă staţi de vorbă puteţi...

Leo izbi puternic mingea de asfalt - TOC! - şi ca se înălţă deasupra capului, veni în jos şi se rostogoli pe undeva. Larry o urmări cu privirea, cu gura uscată, cu inima zbătându-i-se cu putere în piept.

- Am scăpat mingea, zise Leo, fugind după ea.

Larry se uită în urma lui.

Frannie, îi trecu prin minte.

Cei doi stăteau pe marginea chioşcului, legănându-şi picioarele. Era doar cu o oră înainte de lăsarea întunericului şi foarte puţini oameni se mai plimbau prin parc; unii se ţineau de mână. Orele de joacă ale copiilor coincid cu orele îndrăgostiţilor, îi trecu lui Fran prin minte, fără nici o legătură. Larry tocmai terminase de povestit cele relatate de Leo în transă, iar ea simţea că i se roteşte capul.

- Deci, ce părere ai? o întrebă Larry.

- Nu ştiu ce să cred, îi răspunse ea cu vocea coborâtă, în afară de faptul că nu-mi place deloc ce se întâmplă. Vise halucinatorii. O bătrână care reprezintă pentru o vreme vocea Domnului, apoi dispare în sălbăticie. Acum intră în scenă un băieţel telepatic. Parc-am trăi o poveste. Uneori îmi vine să cred că gripa ne-a cruţat, în schimb am înnebunit cu toţii.

- Mi-a spus să stau de vorbă cu tine. Iată-mă.

Ea nu-i răspunse.

- Păi, insistă Larry, dacă îţi vine în gând orice fel de...

- Stă scris, pronunţă Frannie ca în somn. Băiatul ăsta are dreptate. Aici e tot miezul problemei. Dacă n-aş fi fost atât de proastă şi de vanitoasă încât să scriu... afurisita de mine!

Larry o cercetă uimit.

- Despre ce vorbeşti?

- Despre Harold, îi explică ea. Mi-e teamă de el. Nici lui Stu nu i-am povestit. Mi-a fost ruşine. Am ţinut jurnalul ăla idiot... iar acum Stu... pur şi simplu îl place pe Harold... toată lumea diri Free Zone îl place pe Harold, inclusiv tu. Începu să râdă, dar curând râsul i se înecă în plâns. Dacă stau să mă gândesc, el a fost... ghidul tău spiritual pe drumul până aici!

- Nu înţeleg prea bine despre ce vorbeşti. Poţi să-mi spui de ce anume te temi?

- Tocmai aste e... nu ştiu cu exactitate. Se uită la el printre lacrimi. Cred că e cel mai bine să-ţi spun tot ce ştiu, Larry. Trebuie să stau de vorbă cu cineva. Dumnezeu mi-e martor că nu mai pot ţine lucrurile astea în mine, iar Stu... Stu poate că nu-i persoana cea mai potrivită să audă. Sau nu primul, în orice caz.

- Mergi mai departe, Fran. Dă-i drumul.

Îi relată totul, începând cu ziua aceea din iunie, când Harold apăruse pe aleea din faţa casei ei din Ogunquit în Cadillacul lui Roy Brannigan. Pe măsură ce-i vorbea, ultima lumină a zilei se transforma încet într-o umbră albăstruie. Îndrăgostiţii începuseră să plece din parc. Răsări secera subţire a lunii. În blocul înalt de locuinţe de pe cealaltă parte a lui Canyon Boulevard se aprinseseră mai multe lămpi Coleman. Îi vorbi despre ceea ce scrisese Harold pe acoperişul hambarului şi cum ea dormea în timp ce el îşi risca viaţa să treacă şi numele ei. Cum îl întâlniseră pe Stu în Fabyan şi despre reacţia violentă, de genul "să nu care cumva să te atingi de osul meu" a lui Harold faţă de Stu. Îi mai spuse despre jurnalul ei şi despre amprenta pe care o descoperise pe o pagină. Când termină, trecuse de ora 9, iar greierii cântau de zor. Între ei se lăsă tăcerea, iar Fran aştepta cu teamă reacţia lui Larry. Dar el părea dus pe gânduri.

În cele din urmă rupse tăcerea:

- Cât de sigură eşti de amprentă? În mintea ta, eşti absolut sigură că e a lui Harold?

Ea nu ezită decât un moment.

- Da. Am ştiut de la bun început că amprenta este lăsată de el.

- Cât despre hambarul pe care a lăsat semnul acela, continuă Larry. Ţi-aduci aminte, în seara când ne-am cunoscut, ţi-am spus că am urcat până sus? Şi că Harold îşi cioplise iniţialele pe o bârnă din pod?

- Da.

- Nu erau doar iniţialele lui. Apăreau şi ale tale. În mijlocul unei inimi. Exact ca un băiat bolnav de iubire, desenând pe banca lui de la şcoală.

Fran se şterse la ochi cu mâinile.

- Ce nenorocire, rosti ea răguşit.

- Nu eşti răspunzătoare de faptele lui Harold Lauder, draga mea. Îi prinse o mână între palmele lui şi o strânse. Se uită în ochii ei şi-i spuse: Ascultă vorbele mele, eu care am fost un ticălos, un lunecos şi-un nemernic. Nu trebuie să-ţi faci complexe. Pentru că dacă ţi se întâmplă asta... Strânsoarea lui spori până când deveni dureroasă, dar trăsăturile lui îşi păstraseră blândeţea. Dacă ţi se întâmplă, atunci înnebuneşti cu adevărat. În halul în care suntem, abia putem vedea de noi, necum să mai avem grijă şi de alţii.

Larry îşi retrase mâinile şi rămaseră tăcuţi o vreme.

- Eşti de părere că Harold îi poartă lui Stu o ură de moarte? Chiar atât de adâncă să fie răutatea lui?

- Da, îl asigură ea, cred cu tot dinadinsul. Poate că doreşte să lichideze întregul comitet. Dar nu înţeleg ce...