Când nu se împreunau, folosind cine ştie ce procedură stranie, Harold părea să se retragă la el în cochilie, unde ea nu putea să exercite nici un fel de control asupra lui. Cât se afla acolo, se purta cu răceală; mai mult decât atât, părea dispreţuitor, nu numai faţă de ea, dar chiar şi faţă de el însuşi. Singurul lucru rămas neschimbat era ura faţă de Stuart Redman şi ceilalţi membri ai comitetului.

Harold se afla în pivniţă, având în faţă tabla jocului de hochei, pe a cărui suprafaţă întreruptă de orificii Harold lucra ceva. Alături era o carte deschisă. Pe una din pagini se vedea o schiţă. Harold studia o vreme desenul, apoi se concentra asupra dispozitivului pe care-l construia şi executa o operaţiune oarecare. Lângă mâna dreaptă, în ordine şi la îndemână, se aflau sculele din trusa motocicletei lui. Pe tabla de joc se vedeau montate o mulţime de sârmuliţe.

- Ştii ceva, îi spuse el absent, ar trebui să ieşi la plimbare.

- De ce?

Se simţea puţin jignită. Chipul lui Harold era încordat şi serios. Nadine înţelegea foarte bine de ce zâmbea Harold mai tot timpul: în momentul când surâsul i se ştergea de pe buze, părea nebun. Presupunea că era cu adevărat nebun sau la doar un pas de demenţă.

- Pentru că nu ştiu cât de veche e dinamita asta, îi explică el.

- Ce vrei să zici?

- Dinamita veche năduşeşte, scumpa mea, spuse el, ridicându-şi privirea spre ea. Constată că obrajii lui străluceau de sudoare, ca şi cum ar fi vrut să-şi demonstreze punctul de vedere. Transpiră, dacă preferi termenul mai elevat. Iar ceea ce transpiră din ea este nitroglicerină pură, una dintre cele mai instabile substanţe din lume. Prin urmare, dacă este veche, există şanse considerabile ca acest mic proiect tocmai bun pentru un Salon al Tehnicii să ne arunce dincolo de vârful lui Flagstaff Mountain, până în ţara lui Oz.

- Oricum, nu e cazul să fii aşa de ţâfnos din pricina asta, îi replică Nadine.

- Nadine? Ma chère?

- Ce-i?

Harold o măsură calm şi fără să zâmbească:

- Taci în mă-ta odată!

Ea se conformă, în schimb nu plecă la plimbare, deşi ar fi simţit nevoia. Dacă asta era voia lui Flagg (iar planşeta îi spusese că Harold era instrumentul prin care Flagg urma să pună la punct comitetul), dinamita nu avea cum să fie veche. Sau chiar dacă era veche, nu urma să explodeze până la momentul potrivit... oare chiar aşa se va întâmpla? De fapt, cât control real are Flagg asupra evenimentelor?

Suficient, îşi spuse ea, are suficient control. Dar n-avea cum să fie sigură, iar nervozitatea ei creştea pe zi ce trece. Se întorsese acasă la ea, dar Joe dispăruse - dispăruse pentru totdeauna, de această dată. Se dusese s-o viziteze pe Lucy şi suportase primirea rece a acesteia suficient ca să afle că, de când Nadine se mutase la Harold, Joe (Lucy îl numea Leo, este de la sine înţeles) "regresase în oarecare măsură". Evident, Lucy o învinuia şi de asta... dar dacă s-ar năpusti asupra lor o avalanşă venită tocmai din piscul lui Flagstaff Mountain, sau dacă un cutremur ar rupe Pearl Street în două, Lucy ar învinui-o probabil şi pentru lucrurile acelea. Nu că ea şi Harold nu aveau să le ofere curând motive de acuzare cât se poate de reale. Cu toate acestea, rămase extrem de dezamăgită din cauză că nu reuşise să-l mai vadă pe Joe pentru ultima oară... şi să-l sărute în chip de bun rămas. Ea şi Harold urmau să părăsească Free Zone nu peste multă vreme.

Nu face nimic, e preferabil să renunţi total la el acum, dacă ai intrat în murdăria asta. Nu poţi decât să-i faci rău lui... şi poate chiar ţie, pentru că Joe... vede şi înţelege anumite lucruri. E mai bine, de acum înainte, ca el să nu mai fie Joe, şi eu să nu mai fiu mama-Nadine. Iar el să redevină Leo, pentru totdeauna.

Dar în toată situaţia asta exista un paradox implacabil. Ea nu credea că vreunul dintre locuitorii din Free Zone avea să trăiască mai mult de un an de acum înainte, inclusiv băiatul. Voinţa lui era ca oamenii de aici să moară...

... Aşa că trebuie să spui adevărul, nu numai Harold este unealta lui. Şi tu eşti. Tu, aceea care defineai cândva crima, răpirea vieţii unui alt om, drept singurul păcat de neiertat în lumea de după epidemie...

Pe neaşteptate, se surprinse dorind ca dinamita să fie într-adevăr veche, să sară în aer şi să pună capăt vieţii amândurora. Un astfel de sfârşit ar fi fost un semn de îndurare. Imediat îi veni în minte ce avea să se întâmple mai târziu, după ce vor fi trecut dincolo de munte, şi simţi o veche şi subtilă căldură aprinzându-i-se în pântece.

- Uite, îi spuse Harold cu blândeţe.

Introdusese dispozitivul într-o cutie de pantofi Hush Puppies şi o pusese deoparte.

- E gata?

- Da, gata.

- Va funcţiona?

- Nu vrei s-o încerci tu?

Ea nu luă în seamă invitaţia amară şi sarcastică. Privirile lui o cercetau în felul lacom, de copil mic şi târâtor, pe care ajunsese să-l cunoască atât de bine. Se întorsese din acel loc îndepărtat - locul în care scrisese ceea ce exista în jurnalul pe care ea îl citise şi apoi îl aruncase neglijent în firida de sub cărămidă, acolo unde se aflase la început. Acum putea să-l joace după cum voia. Cuvintele lui nu mai erau decât nişte vorbe în vânt.

- Ai vrea să mă vezi mai întâi cum mă joc singură? întrebă ea. Ca ieri seară?

- Mda. Okay. Foarte bine.

- Atunci hai să mergem sus, îl invită ea, clipind des din gene. Urc eu mai întâi.

- Da, consimţi el răguşit. Pe frunte îi apăruseră mici picături de sudoare, dar de această dată nu de frică. Mergi tu întâi.

Începu să urce scara, simţind cum o cerceta cu privirea pe sub fusta scurtă a costumului de marinar pentru copii pe care-l purta, şi sub care nu avea altceva.

Uşa se închise în urma lor; obiectul pe care-l montase Harold rămăsese în cutia deschisă, pentru pantofi, în întunericul ce domnea în acea parte a clădirii. Dispozitivul era alcătuit dintr-un walkie-talkic marca Realistic, acţionat de baterii, luat de la magazinul Radio Shack. Capacul din spate fusese scos. De el fuseseră prinse opt batoane de dinamită. Cartea rămăsese deschisă. Fusese luată de la Biblioteca Publică din Bouldcr şi purta titlul 65 de câştigători ai premiilor Salonului Naţional al Tehnicii. Schiţa prezenta un montaj în care o sonerie de uşă era legată de un walkie-talkic similar cu cel din cutie. Dedesubt se putea citi legenda: Premiul al treilea, Salonul Naţional al Tehnicii 1977, realizat de Brian Ball, Rutland, Vermont. E suficient să pronunţi cuvântul magic şi soneriile de pe o rază de optsprezece kilometri vor începe să sune!

Câteva ore mai târziu, Harold se întoarse la parter, puse capacul pe cutia de pantofi şi o duse cu grijă la etaj. O puse pe primul raft al dulapului din bucătărie. Ralph Brentner îi spusese în după-amiaza aceea că Free Zone Committec îl invita pe Chad Norris să vorbească la următoarea lor şedinţă. Şi când se întâmpla asta? se interesase Harold în treacăt. Pe 2 septembrie, îi dezvăluise Ralph.

2 Septembrie.

CAPITOLUL 57

LARRY ŞI LEO stăteau pe trotuarul din faţa casei. Larry bea bere Hamm's caldă, iar Leo nişte suc Orange Spot, tot cald. Puteai bea la Boulder tot ce-ţi poftea inima, cât timp nu-ţi păsa că băutura e caldă, dintr-o cutie de conserve. Din spate venea huruitul continuu şi răguşit al maşinii Lawn boy. Lucy tăia iarba. Larry se oferise, dar Lucy clătinase din cap: Mai bine află ce se întâmplă cu Leo, dacă reuşeşti.

Era ultima zi a lui august.

A doua zi după ce Nadine se mutase la Harold, Leo nu apăruse la micul dejun. Larry îl găsise pe băiat la el în cameră, doar în chiloţi, cu degetul mare în gură. Refuza să comunice şi se arăta ostil. Larry se speriase mai tare decât Lucy, deoarece ea nu ştia cum se purta băiatul pe vremea când Larry de-abia îl cunoscuse. Pe atunci purta numele de Joe şi agita mereu un cuţit de măcelar.

Trecuse aproape o săptămână, iar Leo îşi mai revenise puţin, însă era departe de a fi vindecat şi refuza să discute despre cele petrecute.

- Femeia aceea are un amestec în chestia asta, îi spusese Lucy, în timp ce închidea capacul rezervorului de pe maşina de tăiat iarba.

- Nadine? Ce te face să crezi una ca asta?

- De fapt, nu aveam de gând s-o aduc în discuţie. Dar a trecut pe aici alaltăieri, când tu şi Leo vă încercaţi norocul la pescuit, pe Cold Creek. Dorea să-l vadă pe băiat. Eu am fost foarte bucuroasă că nu eraţi nici unul acasă.

- Lucy...

Îl sărută în fugă, iar el îşi strecură mâna pe sub bluza prinsă doar în bretele şi o mângâie tandru.

- E adevărat că te-am judecat greşit, îi mărturisi ea. Şi cred că voi regreta întotdeauna lucrul acesta. Dar Nadine Cross n-o să-mi placă niciodată, e ceva în neregulă cu femeia asta.

Larry nu-i răspunse, dar în mintea lui considera corect raţionamentul lui Lucy. În noaptea aceea, la King Sooper, se purtase ca o nebună.

- Şi încă ceva... când a fost aici, nu-i zicea Leo. Se folosea de celălalt nume. Joe.

Îi aruncă o privire îngândurată, în timp ce femeia apăsa demarorul automat, pornind maşinăria.

Acum, la o jumătate de oră după discuţie, îşi bea berea şi se uita la Leo bătând mingea de ping-pong pe care o găsise în ziua în care ei doi se duseseră la Harold, unde locuia acum şi Nadine. Mingea mică şi albă se murdărise foarte tare, dar nu se spărsese. Toc-toc-toc pe asfalt.

Leo (acum era cu adevărat Leo, nu-i aşa?) nu consimţise să intre la Harold în casă, în ziua aceea.