- Sigur că da.
- Noapte bună, Frannie.
Se întoarse pe drumul pe care venise. Îl urmări până ce dispăru, apoi urcă scările şi se strecură în pat, lângă Stu, care dormea în continuare ca un buştean.
Harold, gândi ea, trăgând păturile până la bărbie. Cum ar fi putut să-i mărturisească lui Larry, care părea o persoană simpatică, în felul lui atât de straniu şi de pierdut (dar oare nu erau pierduţi cu toţii, acum?), că Harold Lauder era gras şi copilăros şi pierdut, la rândul lui? Se cădea să-i spună că într-o bună zi, nu cu mult în urmă, dăduse peste Harold cel atât de înţelept şi întreprinzător, Harold ce-ar face Isus în locul tău, tăind gazonul din spatele casei şi bocind, îmbrăcat doar în costumul lui de baie? Că Harold cel uneori posomorât şi adesea speriat, pe drumul de la Ogunquit şi până la Boulder se transformase într-un politician robust, dintre cei care îţi trag palme pe spate şi se bucură teribil că te-au întâlnit şi care, cu toate acestea, te măsoară cu nişte priviri goale şi lipsite de surâs, ca de şopârlă?
Îi trecu prin minte că va adormi cu mare greutate în seara respectivă. Harold se îndrăgostise de ea, iar ea se îndrăgostise de Stu Redman, pe lumea asta nu există milă. Iar acum, de câte ori dădea ochii cu Harold, o treceau fiori. Cu toate că mai slăbise vreo cinci kilograme şi nu mai avea atâtea coşuri, o încerca sentimentul...
Respiraţia i se opri în gât şi se ridică într-un cot, cu ochii mari.
Ceva se mişcase înlăuntrul ei.
Pipăi cu mâinile uşoara umflătură de la mijloc. Nu, imposibil, era cu mult prea devreme. Imaginaţia îi jucase o festă. Doar că...
Doar că într-adevăr mişca.
Se întinse din nou cu grijă, iar inima îi bătea mai să-i sară din piept. Fu la un pas să-l trezească pe Stu, apoi se răzgândi. Vai, dacă copilul ar fi fost al lui şi nu de la Jess! Da, atunci l-ar fi sculat din somn şi s-ar fi bucurat de moment împreună cu el. Aşa avea să procedeze la următorul copil. Desigur, cu condiţia să mai existe un altul.
Atunci mişcarea se repetă, atât de discret, încât ar fi putut fi o simplă mişcare internă obişnuită. Dar ea era perfect conştientă de ce simte, nu putea fi vorba decât de copil. Copilul trăia!
- Slavă Ţie! murmură ea pentru sine.
Uită de Larry Underwood şi de Harold Lauder. Uită tot ceea ce se petrecuse cu ea de când se îmbolnăvise maică-sa. Aşteptă să se mişte iarăşi, ascultând prezenţa aceea din interiorul ei şi adormi ascultând. Copilul ei trăia.
Aşezat pe un scaun, în mijlocul pajiştii casei pe care şi-o alesese, Harold se uita la cer şi se gândea la un vechi rock and roll. Ura rockul, dar cântecul acesta reuşea să şi-l aducă aminte aproape vers cu vers, ba chiar şi numele formaţiei care îl interpreta: Kathy Young and the Innocents. Vocalistul, de fapt o cântăreaţă, probabil, avea o voce înaltă, fierbinte, stridentă, care, fără să înţeleagă foarte bine de ce, îl captivase. O Melodie de Aur, ar fi zis un DJ. Un Hit Niciodată Învechit. Un Şlagăr Minunat şi de Neuitat. Judecând după voce, fata care cânta avea şaisprezece ani, era palidă, blondă şi urâţică. Ai fi zis că interpretează cântecul ţinând în mână o fotografie care stă de obicei ascunsă în fundul sertarului unui dulap, scoasă doar noaptea târziu, când toţi ceilalţi din casă dorm profund. În vocea ei se ghicea deznădejdea. Imaginea înaintea căreia cânta fusese probabil decupată din almanahul surorii ei mai mari, portretul lui Big Jock local - căpitanul echipei de fotbal şi preşedinte al Consiliului elevilor. Big Jock i-o trăgea şefei galeriei în cine ştie ce ulicioară doar de îndrăgostiţi ştiută, în timp ce fata asta urâţică, fără ţâţe şi cu un coş în colţul buzelor cânta:
O mie de stele pe cer... iar acum înţeleg... eşti singura mea dragoste... spune-mi că mă iubeşti... spune-mi că eşti al meu, doar al meu...
În seara asta existau mai mult de o mie de stele pe cer, dar nu pentru îndrăgostiţi. Calea Lactee nu dădea semne de blândeţe sau de bunăvoinţă. Aici, la o mie şase sute de metri deasupra nivelului mării, stelele erau ascuţite şi crude, un miliard de orificii în catifeaua neagră, cu pioletul lui Dumnezeu. Erau stele ale urii şi, din acest motiv, Harold se simţi îndreptăţit să-şi pună o dorinţă. O dorinţă să-mi primeşti, o dorinţă în astă seară să-mi îndeplineşti. Să vă ia dracu', oameni buni.
Stătea tăcut, cu capul lăsat pe spate, ca un astronom căzut pe gânduri. Îşi lăsase părul mai lung ca niciodată, dar acum era curat şi îngrijit. Nici nu mai puţea ca un dihor. Nu mai era nici atât de plin de pete acum, după ce renunţase la ciocolată. Apoi, munca grea şi mersul pe jos îl ajutaseră să slăbească. Începuse să arate foarte bine. În ultimele câteva săptămâni, întâmplându-se să treacă pe lângă o suprafaţă reflectantă oarecare, se vedea silit să întoarcă repede capul peste umăr, din cauză că surprinsese cu coada ochiului o siluetă absolut străină.
Îşi schimbă poziţia pe scaun. Ţinea în braţe un caiet voluminos, cu legătura de un albastru-marmorat şi coperte imitând pielea. Când nu pleca de acasă, îl ascundea sub o cărămidă a cuptorului, care ieşea de la locul ei. Dacă descoperea cineva caietul, nu avea ce să mai caute la Boulder. Pe coperta acestuia era un singur cuvânt, tipărit cu foiţă aurie: REGISTRU. De fapt, conţinea jurnalul pe care-l începuse după ce-l citise pe-al lui Fran. Umpluse deja primele şaizeci de pagini cu scrisul lui mărunt, ocupând întreaga lăţime a foii. Nu existau alineate, doar un singur bloc solid de cuvinte, ca o erupţie de puroi revărsându-se dintr-un abces deschis al pielii. Nu-şi închipuise că are atâta ură în el. Din câte şi-ar fi imaginat, de acum izvorul ar fi trebuit să sece, dar constatase că de-abia reuşise să-l capteze.
Şi de unde provenea ura lui?
Se îndreptă în scaun, ca şi cum întrebarea ar fi venit din afara lui. O întrebare la care răspunsul era greu de dat, cu excepţia a puţini, foarte puţini aleşi. Nu spusese Einstein că nu existau pe lume decât şase persoane care înţelegeau implicaţiile formulei E-mc2? Dar ecuaţia din scăfârlia lui? Relativitatea lui Harold.
Viteza ruinei. Vai, ar fi putut umple de două ori pe atâtea pagini despre subiectul acesta, devenind mai obscur, mai ascuns, până când în cele din urmă avea să se piardă în propria lui mecanică, fără să se apropie câtuşi de puţin de izvorul acela. Poate că... se viola pe sine însuşi? Asta era? Oricum, nimerise destul de aproape. Un soi de sodomizare obscenă şi continuă.
Avea să părăsească Boulder curând. Peste cel mult o lună sau două. După ce stabilea în ce fel să-şi regleze conturile. După aceea pornea spre vest. Iar o dată ajuns acolo, avea să-şi dea drumul la gură şi să povestească tot ce se întâmpla aici. Avea să povestească tot ce se petrecea la întrunirile publice şi, cu mult mai important, tot ce se petrecea la întâlnirile particulare. Era convins că va face parte din Free Zone Committee, Comitetul Zonei Libere. Va fi întâmpinat bine şi răsplătit cum se cuvine de cel ce stăpânea acolo... Se va lăsa mânat de ura lui profundă, ca de un cumplit vehicul al morţii. El şi cu Flagg vor distruge această aşezare mizeră, ca pe un muşuroi de furnici. Dar mai întâi se va socoti cu Redman, care-l minţise şi-i luase femeia.
Bine, Harold, dar de ce urăşti?
Nu, la această întrebare nu exista un răspuns satisfăcător, ci doar un fel de... de gir pentru ura însăşi. Oare întrebarea era cinstită? Considera că nu. Ca şi cum ai întreba o femeie de ce a dat naştere unui copil anormal.
A fost o vreme, o oră sau o clipă, când i-a trecut prin minte să arunce ura peste bord. Asta s-a întâmplat după ce terminase de citit jurnalul lui Fran şi descoperise că ea îi aparţinea definitiv lui Stu Redman. Ceea ce avusese asupra lui efectul pe care-l are un jet de apă rece asupra unui melc fără cochilie, făcând să se contracte carnea lui lăbărţată, obişnuită să se mişte doar în minuscula lui casă. În acea oră sau clipă fusese conştient că putea pur şi simplu să accepte ceea ce era, iar asta-i bucurase şi-l îngrozise, totodată. Atunci a avut conştiinţa că s-ar putea transforma într-o nouă persoană, un Harold Lauder proaspăt, clonat din cel vechi prin intervenţia năprasnică a epidemiei de Supergripă. Simţi, mai limpede ca oricare altul, că acesta era rostul lui Boulder Free Zone. Oamenii nu mai erau cei de dinainte.
Microsocietatea orăşenească de aici nu se asemăna cu nici o comunitate de dinaintea epidemiei. Ceilalţi nu înţelegeau, deoarece ei nu se aflau în afara graniţelor, ca el. Bărbaţii şi femeile trăiau împreună, fără a simţi, aparent, nevoia de a reinstitui ceremonia căsătoriei. Grupuri întregi de oameni trăiau împreună, în mici subcomunităţi asemănătoare unor comune. Existau puţine fricţiuni. Oamenii păreau să se înţeleagă bine unii cu ceilalţi. Dar lucrul cel mai straniu era că ei păreau să nu pună la îndoială implicaţiile profund teologice ale visului... şi ale epidemiei înseşi. Boulder în întregime reprezenta o societate clonată, o tabula atât de rasa, încât nu putea să simtă propria ei splendoare şi noutate.
Harold o simţea şi o ura.
Departe, dincolo de munte, exista o altă creatură clonată. Un fragment din răul întunecat, o singură celulă răzleaţă luată din trupul muribund al vechiului corp politic, un reprezentant singuratic al carcinomului ce mâncase de vie vechea societate. O singură celulă, care începuse însă să se reproducă şi să zămislească alte celule răzleţe. Societatea avea să fie confruntată cu vechea luptă, efortul ţesutului sănătos de a respinge invaziile maligne. Dar pentru fiecare celulă luată în parte se punea întrebarea aceea străveche, apărută pentru prima oară în Grădina Raiului - e mai bine să muşti din măr sau să-l laşi în pom? Acolo, în vest, mâncau în neştire plăcintă cu mere şi beau cidru. Asasinii Edenului, soldaţii întunericului se aflau acolo.
Cât despre el, fiind absolut conştient că avea libertatea să accepte ceea ce era, respinsese noua cale. A o fi urmat ar fi echivalat cu o sinucidere. Stafia fiecărei umiliri la care fusese supus se ridica împotrivă. Visele şi ambiţiile lui ucise se trezeau la o viaţă de strigoi şi îl cercetau dacă poate să le uite cu atâta uşurinţă. În noua societate din Free Zone nu putea fi decât Harold Lauder. Dincolo, avea şansa de a deveni un prinţ.
Răul îl atrăgea. Înaintea ochilor i se desfăşura carnavalul negru - roţi Ferris rotindu-se cu luminile lor deasupra unui teritoriu întunecat, un spectacol secund fără de sfârşit, populat cu personaje de aceeaşi teapă cu el, iar în cortul principal leii îi mâncau de vii pe spectatori. Ceea ce-l atrăgea ca un magnet era acea muzică disonantă a haosului.
Îşi deschise jurnalul şi scrise cu hotărâre, la lumina stelelor:
12 august 1990 (dimineaţa devreme).
Se spune că două mari păcate omeneşti ar fi mândria şi ura. Oare aşa să fie ? Eu prefer să le consider două mari virtuţi. A renunţa la mândrie şi la ură înseamnă a te schimba, spre binele lumii. A le îmbrăţişa, a le da frâu liber este mai nobil; cu alte cuvinte, lumea trebuie să se schimbe spre binele tău. Sunt îmbarcat într-o măreaţă aventură.
HAROLD EMERY LAUDER
Închise caietul. Intră în casă, îl aşeză la locul lui, în peretele cuptorului, şi puse cu grijă cărămida la loc. Apoi intră în baie, fixă lampa Coleman pe cadă, în aşa fel încât să lumineze oglinda şi, timp de cincisprezece minute, îşi exersă zâmbetul. Devenise un adevărat expert în domeniu.
CAPITOLUL 51
PESTE TOT în Boulder apăruseră afişele lui Ralph care anunţau adunarea din 18 august. Aveau loc o mulţime de discuţii înfierbântate, cele mai multe legate de calităţile şi defectele comitetului ad-hoc format din şapte persoane.
Mother Abagail se culcă sfârşită de oboseală, înainte ca lumina să fi dispărut de pe cer. Toată ziua primise un şir nesfârşit de vizitatori, dorind cu toţii să-i afle părerea. Ea le declară că, după părerea ei, cei aleşi în comitet erau în majoritate foarte buni. Oamenii erau dornici să afle dacă avea de gând să facă parte dintr-un comitet cu caracter oarecum permanent, dacă se va constitui un astfel de organism cu prilejul adunării. Ea le răspundea că lucrul acesta avea să se dovedească puţin prea obositor, dar că urma să acorde tot ajutorul de care era în stare unui comitet de reprezentanţi aleşi, dacă oamenii îi cereau acest ajutor. Primi nenumărate asigurări că orice comitet permanent care i-ar refuza ajutorul ar fi răsturnat de îndată. Mother Abagail se duse la culcare obosită, însă mulţumită.
La fel de mulţumit era în seara respectivă şi Nick Andros. Într-o singură zi, folosind un unic afiş tipărit cu un mimeograf acţionat manual, grupul răzleţ de refugiaţi care se aşezaseră în Free Zone se transformase într-unul de potenţiali alegători. Asta le plăcea, le dădea sentimentul că descoperiseră un teren ferm, după o lungă perioadă de cădere liberă. În după-amiaza aceea, Ralph îl dusese cu o maşină la uzina electrică. El, Ralph şi Stu se înţeleseseră să ţină o întâlnire preliminară în locuinţa lui Stu şi Frannie peste două zile. Aveau astfel la dispoziţie două zile, în care să asculte ce ziceau ceilalţi.
Nick zâmbise şi-şi făcuse mâinile pâlnie la urechi, ceea ce, se ştie, nu-i servea la nimic.
