chiar dacă ar fi trecut drept o capricioasă lipsită de milă, pretindea ceea ce Abram nu ar fi îndrăznit niciodată să decidă
fără a fi constrâns.
Manevra a izbutit: Abram a preferat partidul lui Sarai şi a rugat-o pe Agar să-şi facă bagajele.
Plânsul ei m-a tulburat. Am regăsit-o dintr-odată pe Agar cea pe care o cunoşteam, pe care o strânsesem în braţe, o fată
zdravănă, sănătoasă, lipsită de răutate. Care plătea cu exilul supunerea şi bunătatea inimii ei.
De dimineaţă, sub cerul acoperit de norişori rotunzi, ne-a părăsit strângându-şi copilul la piept, cu desagii pe doi măgari, alături de trei servitoare pe care Abram i le pusese la dispoziţie. Convoiul era condus de Eleazar, un bărbat slab, bronzat, cu barba scurtă şi rară şi cu un toiag din bambus în mână, unul dintre cele douăsprezece ajutoare ale lui Abram.
Acesta din urmă trimitea mama şi fiul într-un clan aliat de nomazi, care trăiau în deşert70.
S-au scurs patru luni. Eliberat de griji, Abram îşi revărsa afecţiunea pentru Sarai şi Isaac cu o tinereţe şi o lipsă de reţinere tulburătoare. Uitându-te la ei era totuna cu a contempla familia ideală. În faţa fericirii lor, un zbucium creştea totuşi în mine: bucurându-mă pentru fericirea celor pe care-i iubeam, mă consideram totuşi rănit, neglijat, respins.
Deşi îmi reproşam aceste sentimente, tot nu puteam scăpa de ele; nu doar că nu apăreau după cele dintâi, ci constituiau reversul, cealaltă faţă a unei ţesături.
Păstorii care îi însoţiseră pe Agar şi pe Ismael s-au întors.
Conducătorul lor, Eleazar, deşi se abţinea să dea dovadă de comportament suspect, mă intriga: privirea pe care o îndrepta către Sarai şi Abram se schimbase. Să-i fi fost milă de Agar?
Să nu fi fost de acord cu decizia lui Abram? Să o fi condamnat pe Sarai? Tăcea, pândind momentul oportun.
Într-o zi, chemată de regina Kubaba, Sarai ne-a spus că se duce la Kish. Cum avea de mers mult, l-a încredinţat pe Isaac
doicii, şi-a sărutat soţul şi a promis că se va întoarce a doua zi.
Puţin după plecarea ei, Eleazar s-a îndreptat către cortul lui Abram. Odată intrat, am alergat, am ocolit cortul şi m-am aşezat lângă peretele de pânză, ciulind urechile şi, pentru a păcăli pe oricine m-ar fi zărit aşa, m-am prefăcut că examinez nişte ierburi anume, zgâriind solul.
— Domnia ta, a început ajutorul conducătorului, i-am făgăduit ceva lui Agar. M-a rugat să-ţi transmit ceva anume.
— Vorbeşte, Eleazar.
— Ea… eu… ea… e tare delicat…
— Linişteşte-te, Eleazar. Doar nu vorbeşti în numele tău, ci al lui Agar.
— Ce îţi voi transmite nu are să-ţi placă.
— Nu-ţi face griji: nu voi confunda mesajul cu mesagerul.
Ce vrea Agar să mă înştiinţeze?
— Că Isaac nu e fiul tău.
— Poftim?
Inima a început să-mi bată de să-mi sară din piept. Eleazar a articulat lent ce spusese grăbit:
— Isaac nu e fiul tău.
Abram a izbucnit în hohote de râs, reacţie neobişnuită
pentru el. Fără îndoială încerca să scape de tulburare cât mai expeditiv.
— Ticăloasa de Agar! Bate câmpii. Ce-a putut să mai inventeze!
— Pretinde că ţi-o va dovedi.
— Aşa? Lămureşte-mă, te ascult.
— Pretinde că Isaac nu poartă pecetea ta, pecetea familiei, semnul strămoşilor.
— Ce proastă! Doar toată lumea a văzut-o la Isaac.
— Agar pretinde că e un fals.
— Trist! Ciuda şi gelozia o fac să scornească-n fel şi chip.
— Poţi uşor verifica: ajunge să desprinzi cleiul.
— Cleiul?
— Agar jură că Sarai şi doicile lipesc în fiecare dimineaţă
cele două degete ale băiatului ca să te ducă de nas!
O tăcere de moarte a urmat acestor cuvinte. Abram nu şi-a revenit decât după o bună bucată de vreme. Când a zis cu glas tunător:
