Noam părăseşte hotelul în care Hassan i-a rezervat o cameră
şi urcă în limuzina căreia personalul hotelier i-a încărcat portbagajul.
Silenţios, suplu, vehiculul o ia pe drumul cu asfalt roz, mărginit de palmieri lucitori şi magnolii cu flori mari, de o albeaţă de porţelan. Noam are un sentiment de irealitate: pe când un pericol grav ameninţă lumea, iar integriştii se pregătesc să saboteze centrale nucleare, comedia luxului îşi continuă parada, indiferentă, imperturbabilă.
Să fie pentru că şi-a convocat amintirile din Mesopotamia?
Totul aici evocă orgolioasa cetate a lui Nimrod. Dubaiul a ridicat şaptezeci de zgârie-nori care trec de două sute de metri, printre care uriaşul Burj Khalifa, care culminează cu cei opt sute douăzeci şi opt de metri ai lui: Babelul! Pe acest şantier permanent, muncitori veniţi din Pakistan sau din India lucrează la temperaturi de circa cincizeci de grade, în condiţii atât de dure, încât apare o sinucidere la fiecare patru zile: Babelul! Limbile se ciocnesc între ele, într-un talmeş-balmeş, chiar dacă araba şi o engleză rudimentară, colorată de o mie de accente, pătrund prin vacarm: Babelul! Respingând deşertul la periferie, sfidând climatul arid, revărsând un aer proaspăt, se construiesc arhipelaguri artificiale cu nisip dragat din Golful Persic, se elaborează un gigantic ansamblu rezidenţial la mal de mare, în jurul unui canal colosal: Babelul! Centre comerciale, aceste lăcaşe de cult contemporane rivalizează în splendoare opulentă: Babelul! Mai sus, mai bogat, mai mare…
Orice record duce la anularea lui, măsura devine cu asupra de măsură, excesul etalon: Babelul!
Până şi aromele au fost domesticite. În hotelul somptuos, Noam a adulmecat un parfum de santal care l-a intrigat: de obicei, un efluviu izvorăşte dintr-un punct anume, se răspândeşte, şi apoi îşi pierde vigoarea; Noam nu i-a putut identifica sursa, într-atât era de plutitor, de învăluitor, de
omogen, impunând o atmosferă voluptuoasă.
Maşina s-a oprit în faţa unui portic monumental, cu motive întreţesute, inspirat de masharabiya. Şoferul ia valiza în care sunt tabletele de argilă şi-l conduce pe Noam de-a lungul unei galerii comerciale cu acoperiş din sticlă. O vegetaţie luxuriantă, alcătuită din flori de pe diferite continente, împodobeşte aleea din marmură.
Litere aurite pe o vitrină opacă, sclipitoare ca agata neagră, anunţă vizuina anticarului: „John de Lapidor, Fine Art, Jewelry, Watches“. Noam îl urmează pe şoferul care trece printr-o uşă rotativă, un sas de siguranţă, înainte de a intra în magazin.
Magazin? Mai degrabă o expoziţie rafinată, aplicând cele mai bune reguli ale muzeografiei. De pe pereţii în culori întunecate se detaşează diferite obiecte, sculpturi sau tablouri, cărora proiectoare ascunse le conferă o densitate tulburătoare.
Asistenta lui John de Lapidor îl întâmpină pe Noam. Ca turnată într-o rochie de mătase de culoarea smaraldului, roşcata sclipitoare participă la punerea în scenă: mai mult se ondulează decât merge, mai mult cântă decât vorbeşte, mai mult produce bună dispoziţie decât comunică. Vrăjit, Noam o urmează printr-un labirint de pereţi de care sunt agăţate opere ale maeştrilor.
În spaţiul consacrat şcolii flamande, se opreşte puţin. Nişte pânze reprezintă Turnul Babel. Nu au cine ştie ce legătură cu ceea ce fusese, pictorii rămăseseră departe de realitate, căci şi-l imaginaseră pornind de la realizările arhitecţilor Renaşterii, rotund, încercuit de galerii şi scări spiralate. Cât despre mesajul care se desprindea, acesta era transparent: răzbunarea lui Dumnezeu pedepsea necredincioşii. Noam rânjeşte. Ce naivitate! Turnul se prăbuşise de la sine, Dumnezeu nu-l atinsese. Insuficienţei tehnicii omeneşti, autorii Bibliei, poeţii, artiştii îi preferaseră intervenţia divină. Până la urmă, denunţând totuşi vanitatea lui Nimrod, reproduceau scuzându-l, dacă nu chiar disculpându-l pe responsabilul direct al
distrugerii. Or acesta este omul, numai omul care a ridicat, şi apoi a năruit Turnul.
O altă naivitate a acestor reprezentări îl frapează pe Noam: se referă la Babel ca la un sfârşit. Totuşi Babelul constituia un început. Turnul s-a prăbuşit, dorinţa de Turn, nu. Odată cu el răsar orgoliul nemăsurat, excesul, umflarea-n pene. Ridicându-se deasupra naturii, ignorându-şi locul în univers, considerându-se superior a tot şi a toate, omul depăşeşte o limită; creează oraşe, inventează scrisul, ştiinţele, ierarhiile sociale şi, în pofida înfrângerilor sau impasurilor, nu se întoarce niciodată. Babelul nu s-a terminat odată cu Babelul, Babelul nu a încetat niciodată să zgârie cerul, Babelul renaşte şi se transformă perpetuu. Eşecul merge umăr la umăr cu ambiţia, nu o întrerupe. Din depăşire-n depăşire, nebuneasca aventură continuă. Viitorul rămâne un şantier deschis.
Pentru Noam, care avea propria versiune despre Babel, nu era o demolare, ci mai degrabă o neîmplinire. Omenirea evoluează imprecis, e-n continuă mişcare, fără a ajunge undeva anume, împinsă de competiţie, orgoliu, geniu, megalomanie, refuzul propriilor limite. Babelul neterminat nici că va fi vreodată terminat şi se va hrăni din propria dorinţă, fără a ajunge vreodată la bucurie.
Noam se cutremură. Îi revine iar şi iar în minte iminenţa catastrofei. Activiştii hotărâţi să pulverizeze această lume nu vor călăuzi nici ei oamenii către bucurie, ci către dispariţie.
Iată singurul lucru definitiv cu putinţă pentru orizontul omenesc.
— Sunteţi de acord să-l aşteptaţi pe domnul de Lapidor în biroul lui?
Flamboaianta sirenă îl invită pe o canapea îmbrăcată în piele.
— Domnul de Lapidor examinează tabletele la subsol împreună cu epigrafiştii săi, îi explică. Vi se vor alătura imediat. Dacă doriţi, vă puteţi servi cu o băutură din bar. Pe
curând.
Noam conchide că are mult de aşteptat.
Pentru a-şi mai trece timpul, parcurge din priviri rafturile cu cărţi, merge la întâmplare către un colţ cu vitrine în care sunt expuse nişte antichităţi şi le priveşte fără a le da cine ştie ce atenţie. Ca să aibă conştiinţa împăcată, îi trimite un mesaj lui Hassan pentru a-l înştiinţa că întâlnirea se apropie. Ceea ce fără îndoială îi va motiva pe Stan şi echipa lui care, îngrijoraţi, aşteaptă sosirea banilor promişi.
Într-o vitrină joasă, dispusă de-a lungul peretelui, Noam zăreşte tablete mesopotamiene. Privirea îi trece peste ele, citeşte câteva semne la întâmplare, amuzat, detaşat, când una dintre ele îi atrage atenţia. Se lasă la nivelul vitrinei, îşi apropie capul de sticlă şi descifrează bucata de argilă. Dintr-odată, de pe un mal pe celălalt al timpului, un scrib i se adresează:
„Naram-Sin, prietene, dacă ţi s-ar întâmpla vreo nenorocire, aş plânge zi şi noapte. Fiindcă eşti şi ziua, şi noaptea mea.
Întâlnirea noastră mi-a schimbat viaţa. Nu rămân legat decât de ce am cunoscut alături de tine, codrii de cedri, cărările care duceau la Babel, fluviile din care am luat apă, pensiunea modestă în care stăteai, cămăruţa în care te-am privit dormind.
Mi-e drag Mael, copilul fragil pe care l-ai salvat, îl consider ca fiind al tău şi uneori ca al nostru. Când o vei fi regăsit-o în sfârşit şi pe ea, o voi aprecia şi pe Noura, fiindcă îţi va aduce fericirea. Deseori ai încercat să-mi smulgi secretele. Unele ţi le-am dezvăluit, dar l-am păstrat pe cel mai preţios: te iubesc.
Te iubesc, Naram-Sin, îţi iubesc mâinile când îmi îngrijesc picioarele, îţi iubesc privirea când îmi scrutezi tăcerea, îţi iubesc râsul când ţi-l provoc. Te iubesc bărbos ori spân, curat sau murdar, energic sau obosit. Te iubesc cu toate iubirile, cu iubire de mamă, de tată, de frate, de prieten, de îndrăgostit. De ce nu ţi-am spus-o? Mai bine să ţi-o dovedesc. Veghez asupra ta. Te protejez. Aş fi în stare să mor pentru ca tu să trăieşti, ceea ce nu doresc, dar, dacă plec înaintea ta, ia-mi numele şi
imaginea în memoria ta, fă-mă să exist în cel mai adânc loc din tine, păstrează-mă pentru totdeauna în tine. Şi mai ales gândeşte-te la mine fără tristeţe, cu bucurie. Zâmbeşte. Habar n-am dacă roşesc cadavrele, nu cred s-o facă; totuşi ştiu că, fie şi sub pământ, mă voi împurpura de mândrie în seara în care vei povesti oamenilor măreaţa prietenie dintre Gawan şi Naram-Sin. Tăbliţa pe care o vei scrie ne va reuni pentru totdeauna şi va alcătui cel mai frumos dintre morminte.“
Noam se dă înapoi sufocat, se sprijină de perete şi se lasă să
alunece pe podea. Magicianul îi vorbeşte de la mai mult de cinci milenii distanţă. Gawan apare cu vorbele sale, volubil şi cochet, seducător, prompt, ardent, pudic. Gawan, al cărui corp gol şi umilit şi-l aminteşte, torturat, şi executat în locul lui…
Noam îi înţelege în sfârşit misteriosul sacrificiu.
Ochii îl ustură, lacrimile îi învăluie. Nu-l va asculta pe Gawan, va plânge… Forţa pasiunii lui Gawan pentru el îl pătrunde, se lasă învăluit de ea până la tremur, sufocare, urlet.
Îşi acceptă violenţa emoţiei, va fi felul lui de a-l îmbrăţişa pe Gawan, de a-l primi în inima, în sufletul, în carnea lui.
Suspină. Delicateţea Magicianului… S-a purtat oare corect cu el? I-a înapoiat cât de puţin din această afecţiune? Nu meritase sacrificiul. Dintr-odată, îl izbeşte o realitate evidentă: Mael înţelesese totul. Citind Epopeea lui Ghilgameş câteva sute de ani după ce Mael o inventase, chiar dacă interveniseră
şi alţii în parcursul ei, Noam fusese tulburat de legăturile dintre Ghilgameş şi Enkidu, prietenii de nedespărţit. Fie Gawan îi mărturisise ceva lui Mael, fie băiatul subtil îi ghicise sentimentele.
Sună telefonul. Noam îşi şterge lacrimile, îşi potoleşte respiraţia şi răspunde.
— Merge? întreabă Hassan.
— John de Lapidor analizează tabletele.
