— Haideţi repede!
Norul de praf, de cenuşă, de resturi se năpustea spre noi.
Din stânga răsunau, deşi amortizate de valul de particule, horcăieli, gâfâit de femei şi de eunuci, atinşi înaintea noastră.
Le-am întins Nourei şi lui Abraham bucăţile de pânză pe care ni le-am răsucit în jurul capetelor, apoi totul a devenit alb, insuportabil de alb, compact. Am rezistat câteva momente, respiram din ce în ce mai greu şi am sfârşit prin a leşina în mijlocul acelui întuneric lăptos.
*
Nu ar trebui să existe un mâine al apocalipsei. Mai bine-ar fi ca moartea să ia cu ea totul. Un neant definitiv s-ar dovedi mai puţin crud decât un neant parţial.
Când mi-am revenit, am descoperit un univers ruinat, inform, incolor, dar deloc tăcut. De peste tot ţâşneau resturi.
Plânsete. Plânsete de copii. Urlete ale răniţilor. Gemete de animale. Ceaţa aridă din atmosferă mişca de colo-colo disperarea supravieţuitorilor.
În picioare, lângă mine, Sara şi Abraham priveau şi ei calamitatea. Dezastrul nu se încheiase. Focuri roşcate ţâşneau şi-n oraş, şi-n câmpie, flăcări rapide într-un loc, focare în altul, incendii în diferite părţi. Nimeni nu le stingea, aşa că luau proporţii. În fond, nu asta era de dorit? Ce nu fusese zdrobit sau asfixiat pierea în foc. Eram martorii începutului sfârşitului.
Zeii curăţau totul.
Am luat-o prin curtea interioară a pavilionului, trecând peste corpuri de femei şi de eunuci. Nu toţi fuseseră ucişi. Zăream ici şi colo muribunzi în spasme, auzeam plânsete şi chemări în ajutor. Situaţia ne obliga să nu le luăm în seamă, oricât ne-ar fi costat inima de gheaţă. Era imposibil să intervenim. Trebuia mai întâi să aveam grijă de cei apropiaţi nouă. Când sunt prea multe de făcut, nu se poate face nimic.
În sanctuar i-am găsit pe Kubaba şi pe cele douăsprezece ajutoare ale lui Abraham. Graţie ingeniozităţii reginei, reuşiseră să se baricadeze şi să se apere de suflul irespirabil fără să-şi piardă viaţa. S-au alăturat stupefiaţi grupului nostru.
Până şi Kubaba rămăsese fără cuvinte.
Am umblat aşa, muţi, pe străzile acoperite de linţoliul de praf. Moartea îşi impusese virginitatea. Sinistră. Simţeam uimirea de a fi supravieţuit, dar şi inutilitatea, şi ne măcina un fel de culpabilitate: de ce noi? Conform cărui merit? Fusesem oare aleşi de zei? Aveam o misiune anume? Şi dacă aşa era, care să fi fost? După confuzia în care se afla Kubaba, mi-am dat seama că nu va răspunde la nici una dintre aceste întrebări, şefii de triburi, nici ei. În schimb, am realizat din atitudinea lui Abraham că deja îmbrăca în alte haine dezastrul, elabora concluzii, devenea mai puternic, creştea. Aflată lângă mine, aproape umăr la umăr, tremurând, Noura dădea semne că şi-ar fi dorit să se ghemuiască în braţele mele82.
Pe când treceam prin menajerie, am încremenit.
— Mergeţi mai departe, vă rog.
M-au privit perplecşi. Am adăugat pe un ton ursuz, care descuraja orice întrebare:
— Vă ajung până la poartă.
Au acceptat şi au făcut câţiva paşi.
Am intrat în grădina animalelor. Ghiceam cu ce riscam să
mă confrunt.
— Roko?
Am auzit un schelălăit. Impresionat, am repetat:
— Roko?
Am reperat într-un tufiş un freamăt şi am alergat într-acolo.
Câinele zăcea pe jos, întins pe o parte, cu picioarele rigide.
Din pântecul sfâşiat îi ieşeau intestinele roz ca de marmură cu vine sângerii. Roko nu mă văzuse. Dar mă adulmeca. Şi asta-l îmbăta. Se însufleţea.
Am îngenuncheat lângă el. Ce poate fi mai misterios şi mai profund decât privirea unui câine? Ochii i s-au luminat, a scos nişte sunete scurte, vesele, a încercat să ridice capul, dar nu a reuşit. La capătul corpului inert, dădea din coadă. Contrastul dintre organismul în agonie şi coada care bătea toba pe pământ m-a răvăşit. Toată bucurie i se refugiase în ce mai rămăsese viu, se concentrase în extremităţi, în ochii care râdeau şi-n coada entuziastă.
Într-o clipită am înţeles ce îmi adusese Roko atâţia ani. Mă
susţinuse, mă ajutase, mă distrase, mă înduioşase. Curios, jucăuş, îşi afirmase veselia şi o provocase şi pe a mea. Fusese ardoarea, bucuria, tinereţea mea. Mă însoţise mergând ori stând jos, pe străzile cetăţilor sau în sânul naturii, în mijlocul pădurilor sau printre dune, euforic sau placid. Mă iubea fără
rezerve. Prin urmare, i-am dat înapoi aceeaşi dragoste. O
dragoste pură, fără filtrări şi calcule. O dragoste care-nflorea.
Unica mea dragoste care reuşise?
M-am întins şi m-am ghemuit lângă el. Îi mângâiam blana, mă ameţea mirosul lui puţin cam greu, tomnatic. Ce corp să
mai fi atins atât de mult? Cine să fi dormit atâta vreme lângă
mine? Cine să se fi făcut într-o asemenea măsura una cu energia, dar şi cu oboseala mea?
Se destindea, în pofida crizelor de durere. Ce să fi ştiut din ce urma să i se întâmple? Deşi suferea, părea să se disocieze de suferinţă. Ochii lui mă asigurau că supliciul i se limita la
înveliş, căci în suflet îi domnea bucuria. Am dus mâna în faţa botului lui, cum făceam adesea, şi mi-a prins-o între maxilare, cum făcea adesea. Era sărutul lui de câine. Dintr-odată mi-a strâns-o, a lăsat să-i scape un suspin şi asta a fost tot.
Se terminase.
Am rămas mult timp lângă trupul lui mic. Nu mă puteam resemna să-i accept moartea. Încă îmi mai inspira atâta tandreţe. Imposibil ca atâta iubire să dispară…
