— Ce dracu’ faci, omule, în deşertul ăsta?

— Merg la Beirut.

— Nici o problemă, te duc eu!

Se întoarce spre maşină, se opreşte în ultimul moment, deschide portiera şi arată spre bancheta din spate. Noam urcă

şi dă cu ochii de un tânăr blond înfipt în scaunul din faţă.

— El e Sören, danez, exclamă şoferul. Noaptea asta să

vizităm Libanul. Să mă prezint: Joseph.

Motorul huruie gata să explodeze, lunganul ia piciorul de pe frână, iar vehiculul porneşte. Joseph e de o bucurie gălăgioasă: ca să-şi exprime veselia are nevoie de decibeli, ai supapelor, ai radioului, ai propriei voci. Inepuizabil, nu încetează să laude frumuseţea, măreţia Libanului, spune banc după banc, izbucneşte în râs, divaghează de la subiect, pierde şirul şi iarăşi hohoteşte.

Cât timp acesta perorează, danezul, alb ca varul, îi povesteşte lui Noam că, prieteni de-o seară fiind, în timpul unui turneu muzical, a fost luat pe sus de Joseph, luministul, care voia s-o facă pe ghidul. Cu o sută cincizeci de kilometri la oră, au parcurs drumul de la Baalbek la Tyr, trecând pe la reşedinţa estivală din Beit ed-Dine, rezervată preşedintelui republicii, unde teribilistul şofer, beat turtă, a încercat să intre.

Nimic nu poate opri serviabilitatea lui Joseph, care-şi întreţine debordantul entuziasm sugând la bere. De mai multe ori, maşina a fost cât pe ce să se răstoarne în vreo râpă sau să

îndoaie vreun stâlp, doar că Dumnezeul beţivilor veghează

asupra lui Joseph.

— Vai, suspină danezul, ostatic al amabilităţii care-i însufleţeşte pe libanezi, nedorindu-şi altceva decât să sară din automobilul infernal.

Ignorând pericolul, Noam închide ochii încercând să

elaboreze o strategie. Cu cine să ia legătura? Nu cunoaşte aproape pe nimeni, ignoră modul de funcţionare al acestei societăţi în mijlocul căreia s-a trezit aruncat după ultima sa hibernare care a ţinut decenii întregi. În minte îi vine un nume: Hassan.

La ora nouă, în cartierul Achrafieh, pe strada Alfred Naccache, Noam dă de Hassan, care-i pasează băiatului de la parcare cheile bolidului pe care-l deţine. De cum intră în birou, Noam dă buzna peste el.

Hassan nu pare surprins. Fără nici un preambul, acuză

comportamentul neprietenos al lui Noam, reproşându-i că le-a pus în pericol relaţia, înhăitându-se cu vărul său la Arcă.

Noam protestează, asigurându-l de buna sa credinţă, şi-l convinge să meargă la un pahar. Hassan face pe bosumflatul.

Jurnalistul dedulcit la lux alege un bar vetust, insalubru, cu pereţi verzui, unde se aşază pe scaunele soioase, sorbindu-şi cafeaua din ceşti ciobite.

Noam îi povesteşte ce a descoperit: Arca, pe care vărul lui Hassan, survivalist cinstit, o consideră un simplu refugiu în caz de flagel, adăposteşte un grup terorist afiliat unei reţele internaţionale. Îi descrie pivniţa înţesată de arme, îi relatează

discuţiile pe care le-a surprins în legătură cu laptopul şi ultima convorbire cu şeful conspiraţiei. N-are nici un rost să-i destăinuie lui Hassan identitatea şefului al cărui chip a apărut pe ecran: nu există nici o şansă să-l fi întâlnit, având în vedere că timpul alocat fiinţelor omeneşti nu este acela milenar al lui Derek. Noam dă detalii, cu obstinaţie, în încercarea de a-l convinge pe Hassan că o catastrofă este inerentă, cel puţin dacă nu vor fi denunţate aceste comandouri îndreptate împotriva centralelor nucleare, barajelor, băncilor de date ale internetului. Cataclismul e aproape.

— Trei zile! Îţi dai seama? Celula Zacharie din Statele Unite va lovi în trei zile.

Hassan e conştient de-acum de pericol, dar omul de presă îşi mărturiseşte neputinţa. Revista lui, Happy Few, o publicaţie lunară pe hârtie lucioasă, nu are nici profilul, nici capacitatea de intervenţie rapidă cerută de această dezvăluire.

— Sună pe la cotidiene! îl imploră Noam.

Hassan nici nu se gândeşte ca un cotidian care se respectă să

rişte, fără o minimă verificare, să înlocuiască vreun articol pentru o afacere de o asemenea amploare, ceea ce ar presupune cel puţin trei zile.

— Pune-mă pe mine în legătură cu autorităţile!

În ciuda gravităţii discuţiei, Hassan izbucneşte în râs.

Libanez fiind, are două certitudini în privinţa politicienilor de la el din ţară: ineficacitatea şi corupţia acestora. În acest caz, se vor mulţumi să vândă noutatea senzaţională americanilor sau europenilor.

— Nu-mi pasă că vor face profit, îi răspunde Noam. Atâta vreme cât vestea circulă.

— Ar dura prea mult! Dacă ar fi avut simţul urgenţei, reprezentanţii noştri politici nu ne-ar fi lăsat naţiunea să se ducă la fund.

— Serviciile secrete?

— Hm…

— Păi şi-atunci nu facem nimic, doar aşteptăm apocalipsa?

— Nu am spus asta. Vino.

O oră mai târziu, Hassan şi Noam ajung la un antrepozit aflat în apropierea portului din Beirut. Pe o structură metalică, blocuri mici de piatră gri formează pereţi aspri acoperiţi cu tablă ondulată. La exterior, nici zugrăveală, nici tencuială, numai jeturi de urină la baza unui zid jos din beton; în interior, o zăpuşeală şi o penumbră copleşitoare. Hassan apasă pe un

întrerupător; neoane pâlpâie împroşcând scântei înainte de a se hotărî să răspândească o licărire verde-albăstruie chioară. Cei doi bărbaţi se strecoară printre cufere mari din placaj. Un miros de hoit te izbeşte. Ridicând o trapă, coboară o scară

elicoidală din fier ruginit, trezindu-se în faţa unei uşi blindate.

Hassan tastează un cod, se aude un semnal, al doilea cod, semnalul se schimbă, al treilea cod, şi uşa se deblochează.

Pătrund într-un spaţiu în care ventilatoarele din tavan şi gurile de aerisire introduc aer proaspăt. Cocoţaţi pe nişte scaune înalte aliniate în faţa unui şir de tablete, cincisprezece tineri pianotează pe tastaturi, în faţa unor ecrane de mari dimensiuni. Atitudinea acestora îl intrigă pe Noam: nepăsători, moleşiţi parcă, îşi concentrează întreaga energie în vârful degetelor şi în clipirea din ochi. Moluşte prevăzute cu extremităţi supraîncălzite… Profund absorbiţi, fetele şi băieţii aceştia nu numai că nu le dau nici o atenţie, dar nici măcar nu-i observă pe vizitatorii sosiţi.

— Piraţi informatici, explică Hassan. Sparg orice site, oficial sau privat, al vreunui minister, armate, industrii farmaceutice, consorţiu mediatic, al vreunui miliardar. Odată

intraţi în sistem, au acces la date, le modifică, le şterg, le blochează.

— Cu ce scop?

— Jocul. Provocarea. De dragul pirateriei.

— Bani?

— Ce-ar face cu ei? Uită-te şi tu cum trăiesc! Un şobolan de canal nu se visează şobolan de câmp.

Hassan merge în celălalt capăt al sălii. Acţionează sistemul digital al unei alte uşi cu blindaj de oţel, îl împinge pe Noam înăuntru şi strigă:

— Salut, Stan.

— Sal’.