Noam se aşază în mijlocul drumului.
Maşina rulează, imperturbabilă, cu o viteză nebună.
Noam ezită.
Maşina nu încetineşte, ci se repede înainte.
Orbit de farurile care-l învăluie într-o lumină crudă, Noam rămâne în mijlocul şoselei, la pândă, gata să sară în ultimul moment în şanţ.
Maşina se opreşte la mai puţin de un metru. O voce amuzată
izbucneşte:
— Hei, omule, genial! Ce tupeu! Mi-a plăcut… De unde
ştiai că mi-am reparat frânele? Tu eşti ăla care mi-a trimis factura?
Oprind motorul şi radioul, o huidumă se extrage cu greu din maşină, încântată. O coamă ondulată îi încadrează chipul osos cu nas coroiat. Se apropie de Noam făcând o mulţime de gesturi ample; corpul i se clatină, îmbibat de alcool.
— Ce dracu’ faci, omule, în deşertul ăsta?
— Merg la Beirut.
— Nici o problemă, te duc eu!
Se întoarce spre maşină, se opreşte în ultimul moment, deschide portiera şi arată spre bancheta din spate. Noam urcă
şi dă cu ochii de un tânăr blond înfipt în scaunul din faţă.
— El e Sören, danez, exclamă şoferul. Noaptea asta să
vizităm Libanul. Să mă prezint: Joseph.
Motorul huruie gata să explodeze, lunganul ia piciorul de pe frână, iar vehiculul porneşte. Joseph e de o bucurie gălăgioasă: ca să-şi exprime veselia are nevoie de decibeli, ai supapelor, ai radioului, ai propriei voci. Inepuizabil, nu încetează să laude frumuseţea, măreţia Libanului, spune banc după banc, izbucneşte în râs, divaghează de la subiect, pierde şirul şi iarăşi hohoteşte.
Cât timp acesta perorează, danezul, alb ca varul, îi povesteşte lui Noam că, prieteni de-o seară fiind, în timpul unui turneu muzical, a fost luat pe sus de Joseph, luministul, care voia s-o facă pe ghidul. Cu o sută cincizeci de kilometri la oră, au parcurs drumul de la Baalbek la Tyr, trecând pe la reşedinţa estivală din Beit ed-Dine, rezervată preşedintelui republicii, unde teribilistul şofer, beat turtă, a încercat să intre.
Nimic nu poate opri serviabilitatea lui Joseph, care-şi întreţine debordantul entuziasm sugând la bere. De mai multe ori, maşina a fost cât pe ce să se răstoarne în vreo râpă sau să
îndoaie vreun stâlp, doar că Dumnezeul beţivilor veghează
asupra lui Joseph.
— Vai, suspină danezul, ostatic al amabilităţii care-i însufleţeşte pe libanezi, nedorindu-şi altceva decât să sară din automobilul infernal.
Ignorând pericolul, Noam închide ochii încercând să
elaboreze o strategie. Cu cine să ia legătura? Nu cunoaşte aproape pe nimeni, ignoră modul de funcţionare al acestei societăţi în mijlocul căreia s-a trezit aruncat după ultima sa hibernare care a ţinut decenii întregi. În minte îi vine un nume: Hassan.
La ora nouă, în cartierul Achrafieh, pe strada Alfred Naccache, Noam dă de Hassan, care-i pasează băiatului de la parcare cheile bolidului pe care-l deţine. De cum intră în birou, Noam dă buzna peste el.
Hassan nu pare surprins. Fără nici un preambul, acuză
comportamentul neprietenos al lui Noam, reproşându-i că le-a pus în pericol relaţia, înhăitându-se cu vărul său la Arcă.
Noam protestează, asigurându-l de buna sa credinţă, şi-l convinge să meargă la un pahar. Hassan face pe bosumflatul.
Jurnalistul dedulcit la lux alege un bar vetust, insalubru, cu pereţi verzui, unde se aşază pe scaunele soioase, sorbindu-şi cafeaua din ceşti ciobite.
Noam îi povesteşte ce a descoperit: Arca, pe care vărul lui Hassan, survivalist cinstit, o consideră un simplu refugiu în caz de flagel, adăposteşte un grup terorist afiliat unei reţele internaţionale. Îi descrie pivniţa înţesată de arme, îi relatează
discuţiile pe care le-a surprins în legătură cu laptopul şi ultima convorbire cu şeful conspiraţiei. N-are nici un rost să-i destăinuie lui Hassan identitatea şefului al cărui chip a apărut pe ecran: nu există nici o şansă să-l fi întâlnit, având în vedere că timpul alocat fiinţelor omeneşti nu este acela milenar al lui Derek. Noam dă detalii, cu obstinaţie, în încercarea de a-l convinge pe Hassan că o catastrofă este inerentă, cel puţin dacă nu vor fi denunţate aceste comandouri îndreptate împotriva centralelor nucleare, barajelor, băncilor de date ale internetului. Cataclismul e aproape.
— Trei zile! Îţi dai seama? Celula Zacharie din Statele Unite va lovi în trei zile.
Hassan e conştient de-acum de pericol, dar omul de presă îşi mărturiseşte neputinţa. Revista lui, Happy Few, o publicaţie lunară pe hârtie lucioasă, nu are nici profilul, nici capacitatea de intervenţie rapidă cerută de această dezvăluire.
— Sună pe la cotidiene! îl imploră Noam.
Hassan nici nu se gândeşte ca un cotidian care se respectă să
rişte, fără o minimă verificare, să înlocuiască vreun articol pentru o afacere de o asemenea amploare, ceea ce ar presupune cel puţin trei zile.
— Pune-mă pe mine în legătură cu autorităţile!
În ciuda gravităţii discuţiei, Hassan izbucneşte în râs.
Libanez fiind, are două certitudini în privinţa politicienilor de la el din ţară: ineficacitatea şi corupţia acestora. În acest caz, se vor mulţumi să vândă noutatea senzaţională americanilor sau europenilor.
