în adăpost. La fel ca în prima noapte, somnul mi-a fost tulburat de imaginile corbilor năpustindu-se asupra mea, direct în orbite…
Ziua următoare, aşteptarea mă apăsa. Culegând plante din dreapta şi din stânga, m-a ajuns repede oboseala, aşa că m-am mulţumit să scrutez panorama, asemenea vulturului care plana, parcă nemişcat, la zenit.
Aşezându-mă sprijinit de scoarţa unui cedru care-mi masa plăcut umerii, am lăsat natura să mă pătrundă. Şuvoiul neîncetat al căderilor de apă, curgere neîntreruptă care nu dădea pace urechilor şi ochilor, avea efect de legănare hipnotică, în voia căreia imagini ale împrejurimilor, ale amintirilor, la fel de fragile şi fugare ca undele unui val, se succedau şi piereau fără ca vreuna să dăinuie mai mult de-o clipă, creând o mişcare continuă, simplă, necontenită, al cărei răstimp face ca vraja să dureze…
Soarele cobora spre asfinţit. Vulturul se legăna coborând spre luminiş: îşi localizase prada.
Noura şi-a făcut apariţia la marginea cascadei, iar eu m-am repezit spre ea. Mi-a înfrânat elanul.
— Îmbracă-te. Dacă nu, vom ajunge din nou… să ne comportăm ca nişte animale.
S-a corectat:
— Ca preafericitele animale…
Asta ne-a făcut să râdem. Am apucat tunica pe care mi-o întindea. După ce am îmbrăcat-o, m-a privit cu atenţie, încântată:
— Îţi ştiu măsura din ochi.
Ţesătura se potrivea perfect pe mine. Mi-am legat brâul din lână, astfel că materialul mi s-a ridicat până la jumătatea coapselor.
— O grămadă de fete şi-ar dori să aibă picioarele tale fără
grăsime sau talia atât de fină, mi-a şoptit ea.
— Semăn cu o fată?
— Nicidecum.
Ridicându-se pe vârfuri, m-a recompensat cu un sărut fugar.
— Vino. E momentul să stăm de vorbă.
— Pentru că sunt îmbrăcat?
— Decenţa înlesneşte arta conversaţiei.
A luat-o pe o cărăruie care cobora, în partea opusă celei care ducea la cascadă. M-am crispat.
— Nu urcăm spre grota noastră, Noura?
— Nu, te rog, nu în camera ta de bolnav. Te-am vegheat acolo prea multă vreme.
Eu, care visasem să refacem identic clipele regăsirii, încercam un sentiment de surpriză impregnat de decepţie.
Vioaie, mi-a luat mâna şi a mângâiat-o.
— Ce importanţă are?
Mi-a dat drumul şi a luat-o spre codru. Am pornit în urma ei. Făcându-i voia, mergeam pe urmele paşilor femeii pe care o iubeam, înaintam împreună, împinşi de dorinţă, doldora de întâmplări de povestit.
În mers o contemplam pe Noura. Pentru a nu ştiu câta oară, admiram la ea miraculosul. Fie că era vânt, căldură toridă sau ploaie abundentă, nu părea niciodată ciufulită, şi când o buclă
scăpa de sub tiară atingându-i obrazul, părea un efect de artă.
Praful nu i se punea vreodată măcar pe unul dintre degetele de la picioare, ca şi cum ar fi purtat sandale din eleganţă, şi nu cu scop practic. Niciodată rochia nu i se agăţa de vreun tufiş şi nu i se sfâşia în vreun mărăcine. Nici o pată de mâncare nu-i murdărea broderia. Noura nu avea duşmani în mijlocul acestui univers: totul i se supunea. Se arăta aşa cum voia. Graţia i se potrivea natural.
Soarele se lăsa, şi căldura odată cu el, iar vântul, care ura tenebrele, începea să răscolească întunericul.
Ne îndreptam spre un dâmb lipsit de vegetaţie, un soi de craniu chel scos la iveală de munte. În mijloc se înălţau nişte menhire. În penumbră, mărimea acestora căpăta dimensiuni neliniştitoare, aşa compacte cum erau, teribil de prezente, de mă şi gândeam unde să fie ochii acestor monştri fantomatici.
Noura s-a oprit în faţa stâncilor înalte şi a arătat spre ele:
— Amprenta ei.
— Poftim?
— Amprenta lunii pe pământ.
Rând pe rând am privit cu atenţie discul sidefat din înălţime şi cercul de blocuri de piatră de jos. Noura a adăugat:
— Luna nu-şi imprimă desenul în glod, ci îşi desenează
marca pe pietre.
Deşi mă îndoiam că luna aranjase granitul într-un cerc perfect, că delimitase o incintă printr-un zid jos de argilă
dublat de o prăpastie spre exterior, că pusese nisip de jur împrejur, m-am abţinut să-i spun ceva, atent să nu o contrazic pe Noura, care se bosumfla imediat ce o remarcă nu-i convenea.
