— Nu urcăm spre grota noastră, Noura?

— Nu, te rog, nu în camera ta de bolnav. Te-am vegheat acolo prea multă vreme.

Eu, care visasem să refacem identic clipele regăsirii, încercam un sentiment de surpriză impregnat de decepţie.

Vioaie, mi-a luat mâna şi a mângâiat-o.

— Ce importanţă are?

Mi-a dat drumul şi a luat-o spre codru. Am pornit în urma ei. Făcându-i voia, mergeam pe urmele paşilor femeii pe care o iubeam, înaintam împreună, împinşi de dorinţă, doldora de întâmplări de povestit.

În mers o contemplam pe Noura. Pentru a nu ştiu câta oară, admiram la ea miraculosul. Fie că era vânt, căldură toridă sau ploaie abundentă, nu părea niciodată ciufulită, şi când o buclă

scăpa de sub tiară atingându-i obrazul, părea un efect de artă.

Praful nu i se punea vreodată măcar pe unul dintre degetele de la picioare, ca şi cum ar fi purtat sandale din eleganţă, şi nu cu scop practic. Niciodată rochia nu i se agăţa de vreun tufiş şi nu i se sfâşia în vreun mărăcine. Nici o pată de mâncare nu-i murdărea broderia. Noura nu avea duşmani în mijlocul acestui univers: totul i se supunea. Se arăta aşa cum voia. Graţia i se potrivea natural.

Soarele se lăsa, şi căldura odată cu el, iar vântul, care ura tenebrele, începea să răscolească întunericul.

Ne îndreptam spre un dâmb lipsit de vegetaţie, un soi de craniu chel scos la iveală de munte. În mijloc se înălţau nişte menhire. În penumbră, mărimea acestora căpăta dimensiuni neliniştitoare, aşa compacte cum erau, teribil de prezente, de mă şi gândeam unde să fie ochii acestor monştri fantomatici.

Noura s-a oprit în faţa stâncilor înalte şi a arătat spre ele:

— Amprenta ei.

— Poftim?

— Amprenta lunii pe pământ.

Rând pe rând am privit cu atenţie discul sidefat din înălţime şi cercul de blocuri de piatră de jos. Noura a adăugat:

— Luna nu-şi imprimă desenul în glod, ci îşi desenează

marca pe pietre.

Deşi mă îndoiam că luna aranjase granitul într-un cerc perfect, că delimitase o incintă printr-un zid jos de argilă

dublat de o prăpastie spre exterior, că pusese nisip de jur împrejur, m-am abţinut să-i spun ceva, atent să nu o contrazic pe Noura, care se bosumfla imediat ce o remarcă nu-i convenea.

— Îmi place locul ăsta, a exclamat. Am fost de multe ori pe-aici. M-am rugat lunii. I se spune Sera în această ţară.

Şi i-a zâmbit astrului.

— Luna a devenit Zeitatea mea. Mi-a fost sprijin. Ne asemănăm: are dispoziţiile ei, exaltări, căderi, într-o noapte e gri, într-alta trandafirie, într-alta e lăptoasă, uneori însângerată, subţire, apoi rotundă, virginală sau maternă, fantastică, dar, orice-ar fi, ştie să fie şi fidelă, tenace, înfruntând norii când aceştia încearcă să o eclipseze.

S-a aşezat şi m-a invitat să fac la fel.

Am rămas aşa, umăr lângă umăr. Atrase de licăriri, privirile

noastre părăsiseră orizontul întunecat, alcătuit din munţii aţipiţi şi tociţi, pentru a admira dantelăria stelelor care garniseau cerul.

— Am atâtea să-ţi spun, Noam. Nici nu ştiu de unde să

încep.

— Începe de la insulă. Insula pe care am fost loviţi de fulger. Insula care ne-a despărţit.

Cu pleoapele pe jumătate închise, a tras aer în piept şi s-a aplecat către mine.

— În timpul potopului, pe arcă, deşi eram fericiţi, în ciuda catastrofei, am bănuit că ascunzi un fiu, sugarul presupus a fi al lui Derek. Acum, după ce am avut timp să mă gândesc şi să

îmi iau distanţa necesară, nu-ţi reproşez nimic, Noam, şi mai ales fii convins că în prezent nu te acuz. Nu m-ai înşelat, eu ţi-am dat papucii. Doar atunci, în acea după-amiază, când l-am descoperit pe micuţul Ham sub soarele izbitor, din cauza foamei şi a groazei care ne devastaseră, m-am lăsat pradă

geloziei! Da, ranchiuna pusese stăpânire pe mine. Un dezgust sălbatic, de neoprit, violent, nu la adresa femeii pe care o atinseseşi, nu, dimpotrivă, a mamei care îţi dăruise un moştenitor.

— Noura…

— Voiam să fiu totul pentru tine, Noam, şi voi vrea mereu.

Şi totuşi, am fost căsătoriţi, dar pântecele meu a rămas sterp.

— Nu am avut destul timp. Am avut de înfruntat un cataclism.

— Pentru a da naştere copiilor noştri, pântecul meu aştepta un pământ sigur, sunt convinsă, o temelie solidă pe care să ne întemeiem viaţa, familia. Cu toate acestea, când mi-am dat seama de identitatea bebeluşului, acest Ham care avea două

degete lipite, semnul tău distinctiv, nu am mai fost capabilă să

judec. Sufeream, şi trebuia să suferi tu. Iată de ce, noaptea, m-am ascuns în barcă. Imediat ce ai scăpat de Derek pe insulă, m-am arătat, şi cearta a izbucnit. Nu aveam nici o îndoială că

vom reuşi să ne împăcăm, de-asta venisem, dar simţeam nevoia să ţip, să urlu, să te jignesc.

— Aveai nevoie ca eu să te ascult…

— A izbucnit furtuna. Ropotele erau ucigătoare, trăsnetele bubuiau, fulgerele se înteţeau, şi cu toţii, tu, eu, Derek ne-am adăpostit în grotă. Mi-era o sete cumplită, aşa că m-am năpustit în mijlocul craterului pentru a mă răcori. Derek a venit şi el. Pe când ne potoleam setea, acea flamă s-a abătut dintr-odată asupra lui… asupra mea…

— Am văzut, Noura, am văzut cum v-a lovit fulgerul. M-am repezit spre tine. Te-am găsit fără suflare, rece.

Femeia şi-a închis pleoapele. Acest episod îi scăpase.

— Şi tu ce-ai făcut atunci, Noam? Nu mi-ai dat nişte ierburi, o poţiune sau mai ştiu eu ce?

— Nimic. Fulgerul mă pusese la pământ.

Noura a dat din cap. Tocmai îi furnizasem elementul care-i lipsea. S-a strâmbat.

— Ai crezut c-am murit… Dar nu era aşa, mi-am recăpătat cunoştinţa. Uraganul încetase. Ridicându-mă, te-am zărit prăbuşit la pământ. Te-am strigat şi nu mi-ai răspuns. Te-am zgâlţâit, dar nu ai reacţionat. Atunci mi-am pus urechea pe pieptul tău, dar nu am perceput nici un semn de viaţă, m-am apropiat de nări, dar nu ţi-am simţit suflul, ţi-am mângâiat pielea şi am simţit-o atât de rece, ţi-am ridicat trupul care a rămas ţeapăn. Erai mort.

Noura, cu ochii ieşiţi din orbite, încordată, retrăind scena, mi-a prins faţa în palme şi mi-a strigat: