Mă tortura o foame de lup. În mijlocul naturii acesteia extravagante am găsit cu uşurinţă seminţe comestibile, dar şi conuri de pin.
Odată ghiftuit, am pornit din reflex spre grota ascunsă. În ciuda vacarmului ei, a umezelii din interior, mă atrăgea acel loc binecuvântat, liniştitor, pântecele în care puteam să mă
refugiez.
O scenă obsedantă mi-a întrerupt noaptea: corbi agresivi se năpusteau la mine, înfigându-şi ciocurile în ochii mei. De fiecare dată, izbitura mă trezea din somn; şi de fiecare dată
adormeam la loc, mulţumit să constat că nu fusese decât un coşmar.
În zori, splendoarea naturii m-a absorbit şi nu mi-am mai făcut griji. Dimineaţa îmi ocupam timpul străbătând împrejurimile, culegând câte ceva de-ale gurii. Când soarele ajungea la zenit, mă scăldam în bazinul format de căderile de
apă, mă bălăceam puţin, după care mă preocupam îndelung de curăţenie, frecându-mă cu ierburi, descurcându-mi părul, pilindu-mi unghiile cu ajutorul unei pietre ponce. În scobitura unui trunchi căutam un pumn de miere cu care să-mi ung pielea, plonjam iarăşi şi înotam până la epuizare. Mă învăluia o torpoare încântătoare. Lâncezeam la umbra unui copac, întins pe un pat de ferigi uscate.
Ceva mi-a întrerupt siesta. Asemenea unui animal speriat, m-am ridicat şi am scrutat, neliniştit, împrejurimile.
Percepeam o prezenţă.
Nimic în apă. Nimic în crâng. Nimic printre ramuri.
Îndreptându-mi atenţia spre căderea de apă, am întrezărit, chiar în clipa în care o ştergea, o siluetă care se strecura în spatele cascadei.
Minunat! Salvatorii mei se întorseseră.
Am sărit în picioare, gata să escaladez stâncile care duc în vârf, când a izbucnit un strigăt disperat:
— Noam!
Am fremătat, nevenindu-mi a crede că recunoscusem vocea.
— Noam! a urlat cea care pătrunsese în camera minerală.
Înspăimântată, s-a avântat dincolo de paravanul lichid, şi-a rotit ochii în jur şi m-a zărit de jos.
— Noam…
Noura mi-a surâs, tulburată, întinzându-şi braţele către mine.
*
Nici unul n-a scos un cuvânt. Ceea ce ni se întâmpla depăşea puterea mea de înţelegere. De-a lungul întregii zile nu am făcut decât să ne privim, să ne atingem, să ne mângâiem, să ne îmbrăţişăm, să ne pătrundem. Trupurilor noastre le era sete unul de celălalt; buzele ni se reîntâlneau; picioarele mele le înlănţuiau pe ale ei; braţele ei puneau stăpânire pe ale mele.
Pentru că privirile noastre refuzau să se despartă una de alta, nimeni nu ar fi reuşit să bage nici măcar o frunză între noi. În prezenţa Nourei, întregul corp îmi devenea erectil, fierbinte, pasionat, vibrant. Nu mai făceam diferenţa între momentele în care mi se scula de cele în care nu mai eram în erecţie; fie sexul meu îl explora pe cel al Nourei, fie o strângeam la piept.
De câte ori să fi făcut dragoste? De obicei, plăcerea anunţă
sfârşitul dorinţei, orgasmul despărţindu-i pe îndrăgostiţii care adorm, satisfăcuţi, fiecare pe partea lui. Nici vorbă de-aşa ceva! Nici o explozie nu ne atenua tensiunea, nici un spasm nu ne domolea pofta, nici o ejaculare nu potolea imperioasa noastră nevoie de a ne strânge în braţe.
Parfumul Nourei mă îmbăta, ca de altfel toate acele nuanţe ale sale, limba fructată, mireasma pădurii din părul său, salinitatea umerilor, savoarea subţiorilor, ambra cu iz de mosc a vaginului… Nu era o femeie, ci un peisaj, îmbelşugat, divers, un rezervor de plăceri şi de lucruri încântătoare.
Mi-era limpede că nu mă voi sătura niciodată de Noura, şi mi se părea un miracol faptul că şi ea avea acelaşi sentiment faţă de mine. Mă feream să mă gândesc prea mult la asta, savurând fiecare clipă ca pe un privilegiu uimitor.
Noaptea, pe când luna roşcovană scotea în evidenţă, cu o rază arămie, mijlocul, şoldurile, coapsele Nourei, aceasta a exclamat:
— Mi-e foame!
Încântat, i-am oferit proviziile mele de dimineaţă; râzând, şi-a golit desaga, adăugând festinului nuci, migdale, mere.
Dumicam, îmbătaţi, fără a ne lua privirile unul de la celălalt.
După ce s-a săturat, Noura a exclamat:
— Îţi dai seama, Noam, ce ni se întâmplă?
M-am aplecat spre ea.
— Tot ce poate fi mai bun.
M-a privit cu o mină gânditoare.
— Sau mai rău…
— Ce vrei să spui?
S-a uitat lung la mine, nemulţumită, a dat din cap, a clipit, a tuşit de câteva ori cu subînţeles, s-a încruntat, apoi mi s-a ghemuit la piept şi m-a implorat:
— Să nu vorbim despre asta, Noam. Nu încă. Cuvintele mă
îngrozesc.
