— Nu ştii o grămadă de lucruri, Noam.

Am insistat:

— Cine are nevoie te tine?

— Ce este? Simt ceva gelozie.

— Simţi bine.

Bosumflată, Noura m-a privit îndelung, după care s-a îmblânzit, învăluindu-mă de tandreţe.

— Am atâtea să-ţi povestesc, Noam.

M-am aşezat pe jos.

— Aştept răbdător.

— Răbdător?

Expresia a înveselit-o. La început chicotind, şi-a dat apoi frâu liber, izbucnind într-un râs nebun.

— „Răbdător“… nu-mi închipuiam c-ai putea folosi acest termen! Foarte nostim! Pică bine, să ştii: am devenit expertă în a avea răbdare.

Ieşind, mi-a suflat un sărut, după care a pornit-o pe poteca în pantă, sărind din piatră în piatră, ca să nu se ude. Aerul înţepa. În faţa noastră, dimineaţa colora cerul, redând brazilor verdele lor albăstrui.

— Am câteva treburi de făcut. Mă întorc mâine.

— Pe mâine, iubirea mea.

Şi-a plecat pleoapele sub mângâierea vorbelor mele şi a început să coboare printre stânci. De îndată ce a ajuns în dreptul bazinului în care se spărgeau coloanele de apă, formând valuri cu creste albe, s-a întors spre mine.

— Noam, îţi dai seama că nu ai haine pe tine? O să-ţi aduc eu mâine.

Privirea i-a alunecat de pe pieptul, pe pântecele, şi-apoi pe sexul meu. A fremătat şi mi-a susurat îmbujorându-se:

— Mă rog, o să încerc… nu promit nimic.

Mi-a făcut cu ochiul, vioaie, uşoară, dispărând printre crengi.

*

Noura îmi mărturisise că o îngrozesc cuvintele, dar eu eram chinuit mereu de aceeaşi întrebare de care încercam să scap:

cum supravieţuisem execuţiei? Ciudatei mele particularităţi –

aceea de a nu îmbătrâni – i se adăuga o enigmă… Să mă tot întreb mă obliga să învârt pe toate părţile elemente contradictorii, îmi dădea ameţeli, mă măcina. Cel mai bine era, aşadar, să nu îmi mai pun întrebări.

O aşteptam pe Noura.

Pentru cel care nu suportă să aştepte, natura poate fi o salvare. Mergând de-a lungul râului pe sub ramurile spinoase, m-am îndreptat spre valea a cărei pădure deasă întuneca lumina zilei. Pe măsură ce pătrundeam mai adânc, simţeam mirosuri tot mai diverse, de la parfumul ierbii-negre la miresmele răşinii, aromele florilor, duhoarea putreziciunilor.

Zbughind-o la apropierea mea, iepurii îmi ofereau privirii un slalom de blăniţe maronii, iar păsările surprinse, care-şi luau zborul, mă făceau să îmi dau seama că oamenii nu prea sălăşluiseră prin aceste locuri. Pe măsură ce panta se domolea, descopeream desişuri pline de bace pe care caprele acrobate le mâncau cu lăcomie, apoi luminişuri strâmte presărate cu ierburi stufoase, unde păşteau oi negre. Am zărit cai care alergau în galop printre trunchiuri; veselia acestora, libertatea, lipsa lor de griji mă îndemnau să mă iau după ei, dar nu era bine să mă îndepărtez de cursul de apă. Altfel, aş fi reuşit să

mă întorc la grotă? Şi la Noura…

Sprijinit de un copac, înainte de a începe să moţăi, eram atent la viaţa minusculă a insectelor, impresionat de modul de organizare al furnicilor ori extaziat în faţa frumuseţii stacojii a vreunei buburuze. Scarabeii lucitori, aceşti muncitori aprigi trudind la balegă, mă fascinau: unii o devorau, alţii îşi foloseau picioarele din spate pentru a face cocoloaşe pe care apoi le rostogoleau, fără îndoială pentru a-şi umple bârlogul; cei care etalau toracele cornos ridicau greutăţi considerabile în raport cu gabaritul, dovadă a unei puteri colosale. Omul care va fi rivalizat cu ei ar trebui să poată ridica o cantitate de mii de ori mai mare decât propria greutate!

Spre asfinţit, fără prea mare chef de a adormi, m-am reîntors

în adăpost. La fel ca în prima noapte, somnul mi-a fost tulburat de imaginile corbilor năpustindu-se asupra mea, direct în orbite…

Ziua următoare, aşteptarea mă apăsa. Culegând plante din dreapta şi din stânga, m-a ajuns repede oboseala, aşa că m-am mulţumit să scrutez panorama, asemenea vulturului care plana, parcă nemişcat, la zenit.

Aşezându-mă sprijinit de scoarţa unui cedru care-mi masa plăcut umerii, am lăsat natura să mă pătrundă. Şuvoiul neîncetat al căderilor de apă, curgere neîntreruptă care nu dădea pace urechilor şi ochilor, avea efect de legănare hipnotică, în voia căreia imagini ale împrejurimilor, ale amintirilor, la fel de fragile şi fugare ca undele unui val, se succedau şi piereau fără ca vreuna să dăinuie mai mult de-o clipă, creând o mişcare continuă, simplă, necontenită, al cărei răstimp face ca vraja să dureze…

Soarele cobora spre asfinţit. Vulturul se legăna coborând spre luminiş: îşi localizase prada.

Noura şi-a făcut apariţia la marginea cascadei, iar eu m-am repezit spre ea. Mi-a înfrânat elanul.

— Îmbracă-te. Dacă nu, vom ajunge din nou… să ne comportăm ca nişte animale.

S-a corectat:

— Ca preafericitele animale…

Asta ne-a făcut să râdem. Am apucat tunica pe care mi-o întindea. După ce am îmbrăcat-o, m-a privit cu atenţie, încântată:

— Îţi ştiu măsura din ochi.

Ţesătura se potrivea perfect pe mine. Mi-am legat brâul din lână, astfel că materialul mi s-a ridicat până la jumătatea coapselor.

— O grămadă de fete şi-ar dori să aibă picioarele tale fără

grăsime sau talia atât de fină, mi-a şoptit ea.

— Semăn cu o fată?

— Nicidecum.

Ridicându-se pe vârfuri, m-a recompensat cu un sărut fugar.

— Vino. E momentul să stăm de vorbă.

— Pentru că sunt îmbrăcat?

— Decenţa înlesneşte arta conversaţiei.

A luat-o pe o cărăruie care cobora, în partea opusă celei care ducea la cascadă. M-am crispat.