— Îmi place locul ăsta, a exclamat. Am fost de multe ori pe-aici. M-am rugat lunii. I se spune Sera în această ţară.
Şi i-a zâmbit astrului.
— Luna a devenit Zeitatea mea. Mi-a fost sprijin. Ne asemănăm: are dispoziţiile ei, exaltări, căderi, într-o noapte e gri, într-alta trandafirie, într-alta e lăptoasă, uneori însângerată, subţire, apoi rotundă, virginală sau maternă, fantastică, dar, orice-ar fi, ştie să fie şi fidelă, tenace, înfruntând norii când aceştia încearcă să o eclipseze.
S-a aşezat şi m-a invitat să fac la fel.
Am rămas aşa, umăr lângă umăr. Atrase de licăriri, privirile
noastre părăsiseră orizontul întunecat, alcătuit din munţii aţipiţi şi tociţi, pentru a admira dantelăria stelelor care garniseau cerul.
— Am atâtea să-ţi spun, Noam. Nici nu ştiu de unde să
încep.
— Începe de la insulă. Insula pe care am fost loviţi de fulger. Insula care ne-a despărţit.
Cu pleoapele pe jumătate închise, a tras aer în piept şi s-a aplecat către mine.
— În timpul potopului, pe arcă, deşi eram fericiţi, în ciuda catastrofei, am bănuit că ascunzi un fiu, sugarul presupus a fi al lui Derek. Acum, după ce am avut timp să mă gândesc şi să
îmi iau distanţa necesară, nu-ţi reproşez nimic, Noam, şi mai ales fii convins că în prezent nu te acuz. Nu m-ai înşelat, eu ţi-am dat papucii. Doar atunci, în acea după-amiază, când l-am descoperit pe micuţul Ham sub soarele izbitor, din cauza foamei şi a groazei care ne devastaseră, m-am lăsat pradă
geloziei! Da, ranchiuna pusese stăpânire pe mine. Un dezgust sălbatic, de neoprit, violent, nu la adresa femeii pe care o atinseseşi, nu, dimpotrivă, a mamei care îţi dăruise un moştenitor.
— Noura…
— Voiam să fiu totul pentru tine, Noam, şi voi vrea mereu.
Şi totuşi, am fost căsătoriţi, dar pântecele meu a rămas sterp.
— Nu am avut destul timp. Am avut de înfruntat un cataclism.
— Pentru a da naştere copiilor noştri, pântecul meu aştepta un pământ sigur, sunt convinsă, o temelie solidă pe care să ne întemeiem viaţa, familia. Cu toate acestea, când mi-am dat seama de identitatea bebeluşului, acest Ham care avea două
degete lipite, semnul tău distinctiv, nu am mai fost capabilă să
judec. Sufeream, şi trebuia să suferi tu. Iată de ce, noaptea, m-am ascuns în barcă. Imediat ce ai scăpat de Derek pe insulă, m-am arătat, şi cearta a izbucnit. Nu aveam nici o îndoială că
vom reuşi să ne împăcăm, de-asta venisem, dar simţeam nevoia să ţip, să urlu, să te jignesc.
— Aveai nevoie ca eu să te ascult…
— A izbucnit furtuna. Ropotele erau ucigătoare, trăsnetele bubuiau, fulgerele se înteţeau, şi cu toţii, tu, eu, Derek ne-am adăpostit în grotă. Mi-era o sete cumplită, aşa că m-am năpustit în mijlocul craterului pentru a mă răcori. Derek a venit şi el. Pe când ne potoleam setea, acea flamă s-a abătut dintr-odată asupra lui… asupra mea…
— Am văzut, Noura, am văzut cum v-a lovit fulgerul. M-am repezit spre tine. Te-am găsit fără suflare, rece.
Femeia şi-a închis pleoapele. Acest episod îi scăpase.
— Şi tu ce-ai făcut atunci, Noam? Nu mi-ai dat nişte ierburi, o poţiune sau mai ştiu eu ce?
— Nimic. Fulgerul mă pusese la pământ.
Noura a dat din cap. Tocmai îi furnizasem elementul care-i lipsea. S-a strâmbat.
— Ai crezut c-am murit… Dar nu era aşa, mi-am recăpătat cunoştinţa. Uraganul încetase. Ridicându-mă, te-am zărit prăbuşit la pământ. Te-am strigat şi nu mi-ai răspuns. Te-am zgâlţâit, dar nu ai reacţionat. Atunci mi-am pus urechea pe pieptul tău, dar nu am perceput nici un semn de viaţă, m-am apropiat de nări, dar nu ţi-am simţit suflul, ţi-am mângâiat pielea şi am simţit-o atât de rece, ţi-am ridicat trupul care a rămas ţeapăn. Erai mort.
Noura, cu ochii ieşiţi din orbite, încordată, retrăind scena, mi-a prins faţa în palme şi mi-a strigat:
— Am urlat! Derek m-a privit cum îmi scuipam plămânii.
Te-am târât până pe plajă. Te-am întins pe spate şi te-am apăsat continuu pe piept.
— Eram… mort?
— De-adevăratelea! În depărtare, o barcă s-a desprins de
arcă, venind spre noi. Derek nu avea acolo decât duşmani: nimeni nu l-ar fi iertat pentru că ne făcuse să mâncăm carne de om. Dacă naufragiaţii l-ar fi găsit deasupra cadavrului tău, ura li s-ar fi dezlănţuit. M-a implorat să ne facem nevăzuţi cu barca. Nici nu am vrut să aud, voiam să aduc înapoi rămăşiţele tale pământeşti. În câteva clipe, în timp ce eram aplecată
asupra ta, m-a izbit cu ceva. Mi-am revenit în simţiri după o vreme, la asfinţit, în barca acostând pe-o insulă. Faţă în faţă cu Derek, care încerca să se apere, care bătea câmpii că în doi ne vom descurca mai bine, nici nu m-am clintit, în minte venindu-mi un plan: la primele licăriri ale zorilor, aveam să fur barca pentru a reveni la arcă.
Ceafa i s-a destins dintr-odată.
— Din păcate, în zori, în timp ce Derek dormea, am scrutat luciul de apă, dar nu am putut zări barca. Nu era nicăieri!
A făcut o grimasă, istovită de amintirile dureroase.
— După care am început să rătăcim… Plângeam, Noam, lacrimile îmi curgeau încontinuu, te credeam mort, îmi lipsea tata, lumea mea dispăruse, nu mai avem chef de nimic. Luni de zile, Derek a tot vâslit, a pescuit, a vânat, a cules de-ale gurii pentru mine; mă hrănea cu forţa, obligându-mă să rămân în viaţă. Într-un final am tras la mal pe o coastă imensă.
