Eram înmărmurit. Rămas fără suflu, încercam să mă

conving că, dintr-un motiv neştiut, Noura minţea. Un rictus îi deforma chipul.

— Zeboim domnea prin teroare. Îşi dorea să putrezeşti de-a pururi, pentru a înăbuşi orice sămânţă de revoltă. Capul ţi-a putrezit o noapte în acel ţăruş. În zori, corbii au roit în stoluri în jurul lui, slinoşi, tuciurii, croncănind, şi acesta a fost momentul în care am intervenit eu.

Auzind precizarea, am tresărit: în fiecare seară, în grotă, în vis îmi apărea atacul corbilor.

— Îţi râvneau ochii, Noam, frumoşii tăi ochi căprui, îşi doreau cu ardoare să-i devoreze. Ochii sunt suculenţi, se pare, chiar şi pentru gustul omenesc. Pe când păsările se pregăteau să se năpustească asupra ta, am ordonat să se facă un foc la baza ţăruşului, pretextând că era vorba despre o ofrandă pentru zei, şi am răspândit în jur răşină de pin, ca să se ridice un fum negru, gros, care, înălţându-se, să îndepărteze păsările. La miezul nopţii, în modul cel mai discret cu putinţă, am escaladat parapetul şi ţi-am luat capul din par.

A început să tremure evocând episodul.

— Cum să-mi fi imaginat vreodată o asemenea

monstruozitate? Fugeam ţinând capul tău sub braţ, capul, Noam, la subraţ, ca pe o boccea de rufe murdare! Abia mai respirând, am ajuns în camera mea, am luat un vas de pământ în care pusesem pâini-de-mistreţ1, am scos o parte din pământ, ţi-am îngropat capul, după care am replantat floarea. Apoi a trebuit să curăţ totul, podeaua, hainele. Am terminat abia în zori… Aflând că fusese furat capul, Zeboim şi-a trimis gărzile să scotocească fiecare ungher. M-a suspectat imediat.

— Din cauza strigătului tău de dinainte de execuţie?

— Şi a furiei care mă cuprinsese! Imediat după decapitare i-am spus cuvinte grele, l-am ocărât fără încetare.

— Ce curaj! Zeboim îngrozea pe toată lumea.

— Nu şi pe mine. De mine îi era lui groază.

— Lui? Tiranul fără scrupule se temea de nevastă-sa?

— Nu am fost nevasta lui.

— Dar…

— Nu am fost nevasta lui, pentru că Zeboim nu era Zeboim.

Noura a pronunţat această frază cu atâta putere, încât s-a lăsat dintr-odată liniştea. Luceafărul de seară, prima stea care apare la orizont, tremura. Un galop surd zguduia pământul în depărtare, în codru, o turmă de mistreţi sau de cerbi.

Am repetat, uimit:

— Zeboim nu era Zeboim?

— Un altul se ascundea în spatele măştii sale. Datorită

chipului de aur, nimeni nu şi-a dat seama, nici măcar copiii lui, care nu se prea apropiau de tatăl lor. Dintre cei şase, doar cel mare avea uneori bănuieli, după unele scăpări, însă groaza îi înăbuşea gândurile.

— Cine se găsea sub masca lui Zeboim?

— Derek.

În minte îmi reveneau imagini disparate… Acel corp alungit pe care braţele prea lungi îl încurcau parcă, acea prezenţă

unică pe estradă, cu aspect neplăcut, amestec de dispreţ, de violenţă perpetuă, da, acea siluetă tulbure şi deghizată m-ar fi putut trimite cu gândul la Derek.

— Nu ţi-ai dat seama?

— Nu.

— Nici Derek nu te-a recunoscut în timpul scurtului tău proces. Pe lângă faptul că masca îi reducea aria privirii, nu acorda nici o atenţie celor pe care îi condamna. Plus că, la vremea aceea te credea, ca şi mine, mort de ani de zile – doar îţi lăsasem cadavrul pe insulă. Nu te-a descoperit decât în urma strigătului meu, în clipa în care capul ţi s-a rostogolit în

ţărână. Scena să-l fi şocat şi pe el? În intimitatea locuinţei noastre, l-am plesnit, l-am zgâriat, l-am jignit, l-am scuipat în faţă, înnebunită de furie, de durere. A doua zi, însoţit de opt oameni înarmaţi, s-a năpustit în camera mea şi le-a ordonat să

scotocească peste tot. Nici el şi nici brutele alea ale lui nu s-au gândit la oala de pământ.

— Noura, nu înţeleg nimic din povestea asta… eram mort!

— Aşa se credea. Aşa credeam şi eu. Cu toate acestea, într-o dimineaţă am constatat un fenomen insolit: planta s-a veştejit… Pâinile-de-mistreţ nu cer prea mult, nici cine ştie ce lumină solară, nici temperatură constantă; viguroase, în ciuda tentei rozalii, rezistă fluctuaţiilor care pe alte vegetale le distrug. Deşi am udat-o din abundenţă, se deteriora pe zi ce trecea; frunzele, tulpinile, petalele se ofileau, deşi potopite de apă. De altfel, apa se scurgea aiurea şi nu rămânea nici măcar în pământ; ceva o atrăgea spre fundul vasului… Într-o zi, pe când Zeboim plecase într-o bătălie, mizând pe o oarecare linişte, am spart vasul… şi printre cioburi… am văzut…

Cu ochii ieşiţi din orbite, mi-a strâns obrajii în palme.

— Mă aşteptam să găsesc craniul tău, dar am văzut…

A înghiţit în sec, ca pentru a-şi regăsi puterea de a continua:

— Faţa nu-ţi putrezise, Noam! Pielea nu dispăruse, absorbită de humus sau devorată de viermi. Dimpotrivă, era întinsă, plină. Păreai mai puţin mort decât atunci când te smulsesem din ghearele corbilor. Şi mai ales…

— Mai ales?

— Pleoapele tale! Cu ele începuseră corbii atacul. Ei bine, acolo, în pământ, se refăcuseră.

— Ce spui?

— Natura îşi împlinea misiunea în sens invers: nu era vorba despre o operă de descompunere, ci de una de recompunere.

Şi-atunci am înţeles în sfârşit.

— Ce?

— Am înţeles care era rostul să asist la execuţia ta. Am înţeles că zeii ne iubeau. Am înţeles ce rol aveam eu: acela de a te veghea până ce aveai să îţi revii. Să fiu îngrijitoarea ta.

A suspinat, zâmbitoare, retrăind uşurarea de-atunci.

— Nişte spioni l-au prevenit pe Derek că se ţesea un complot. A ales să dea bir cu fugiţii. „E mai bine“, spunea el,

„să ne schimbăm identitatea înainte de a ni se descoperi tinereţea veşnică“. „Să ne strângem bogăţiile, aur, pietre preţioase, bijuterii pentru a ne muta într-un nou ţinut.“ M-am prefăcut a fi încântată. Urma să plecăm pe ascuns cu corabia, unicul vas din Biril, singurul mijloc ca să nu fim prinşi. În acea noapte, i-am cerut unei servitoare să se îmbrace cu hainele mele, să poarte în mod ostentativ coliere şi brăţări de-ale mele: datorită întunericului, a trecut drept mine. Şmecheria a funcţionat! Escortat de câţiva mercenari, Derek a părăsit ţărmul. Îmi închipui furia care l-a cuprins când şi-a dat seama că-l trăsesem pe sfoară.

A ridicat din umeri.

— Nu contează! În ce mă priveşte, nu simţeam nici o apăsare. Am plecat cu patru măgari, doi încărcaţi cu lucruri de-ale mele, unul care mă căra, şi un altul care ducea un vas nou de lut în care se afla capul tău. Am mers fără oprire. Am înaintat pe dibuite timp de mai multe luni, decisă să măresc cât puteam distanţa dintre mine şi Biril, dintre mine şi Derek, dintre mine şi trecut. Ajunsesem la concluzia că aveai nevoie de un singur lucru, de apă, şi că îţi trebuia o atmosferă umedă.

Aşa că am ajuns în locurile astea, un păstor mi-a vorbit despre acest munte: oamenii locului nu se aventurează până aici, sunt convinşi că e stăpânit de zei cruzi, care urăsc oamenii, aruncându-i vara în prăpastie, iar iarna îngropându-i sub gheaţă. Am urcat, am cercetat împrejurimile şi te-am ascuns în spatele cascadei. Apoi m-am dus să mă instalez în vale.

Şi-a masat fruntea.