— V-aţi despărţit?
— Nu imediat. Derek reprezenta legătura mea cu tine. Dacă
m-aş fi îndepărtat de el, însemna să te pierd pentru a doua oară. Îmi vorbea despre tine, Noam, mă agăţam de orice îmi amintea de tine! După ce am acostat, am dat de un sat. Derek m-a prezentat drept soţia lui – am acceptat această minciună, pentru a ţine bărbaţii la distanţă. Am trăit ca frate şi soră.
Apoi…
— Apoi?
— Derek tot Derek rămâne. S-a apucat să născocească, fabulând despre potop, povestind despre nava pe care o construise, despre perechile de animale pe care le luase,
lăudându-se cu premoniţiile, luciditatea, curajul, încrederea pe care zeii i le acordaseră. Uşor-uşor, ţi-a luat locul, te-a făcut să
dispari… Dacă-i reproşam, se potolea pentru câteva seri, după
care reîncepea. Nevoia de recunoaştere îi depăşea inteligenţa; se iubea doar pe sine, nu pe tine. Şi-atunci, fără a spune o vorbă, am plecat.
— Şi?
— Şi-am încercat să trăiesc.
M-a prins de încheietura mâinii, îngăimând, speriată:
— Erai mort, Noam! Mort! Mă crezi?
Mi-am pus mâna pe a ei.
— Te cred, Noura, te cred cu atât mai mult cu cât şi eu te-am văzut moartă.
Am rămas o clipă tăcuţi, mai mult încremeniţi de uimire decât gânditori, încercând să percepem insesizabilul. A venit rândul meu să vorbesc:
— M-am trezit pe malul insulei, cu unchiul meu Barak aplecat asupra mea. Mi-a spus că stătusem acolo trei zile. M-am ridicat şi am fugit spre grotă. Derek şi cu tine dispăruserăţi.
Te-am strigat, am scotocit zona în lung şi-n lat, am căutat de zece ori în acelaşi colţişor, mă înverşunam, nu puteam cu nici un chip să renunţ, până când Barak m-a făcut să înţeleg că în timpul furtunii te luaseră curenţii. Ne-am întors cu piroga la arcă. Despre ce a urmat, păstrez doar amintiri vagi… Mă
încăpăţânam în negare, ca Tibor.
— Tati, a şoptit ea, cu compasiune.
— Tibor nu se putea resemna. „Nu Noura“, o tot ţinea el,
„nu fiica mea, ea, care dintotdeauna a reuşit să treacă peste toate“. Până la urmă, un simţământ, o legătură subtilă cu tine, l-a încredinţat că trăiai. Te-a căutat imediat ce am atins pământul, te-a căutat peste tot, te-a căutat ani de zile, fără
îndoială că a murit în căutarea ta.
Noura s-a ridicat, agitată. Din trei salturi, s-a îndepărtat de cercul de pietre şi s-a pironit cu spatele la peisajul încremenit.
Urletul ca de cucuvea a sfâşiat penumbra.
— Noura…
— Lasă-mă, Noam, lasă-mă o clipă… cu amintirea tatei.
I-am privit îndelung silueta delicată, albăstruie, mai însingurată decât menhirele. Pe măsură ce noaptea învăluia bolta, alte stele se adăugau, aducând căldură cerului şi răcoare pământului.
Noura îşi ţinea respiraţia, iar lacrimile nu-i mai curgeau pe obraji. Plânsul ar fi eliberat-o, numai că nu reuşea să ajungă
încă la momentul în care hohotele să-i spele amărăciunea.
Îndurase o suferinţă dură, o suferinţă care împietrea, fără vreun strigăt eliberator.
— Du-te să faci focul, te rog.
M-a îndepărtat. Am înţeles-o. La poalele muntelui, m-am apucat să adun vreascuri, scoarţe de brad, pe care le-am pus unele peste altele în mijlocul cercului trasat de pietre. După
urmele de cenuşă, nu eram primul care făcea asta. Am luat cornul cu jar din desaga ei, am scos tăciunii şi am izbutit să
aprind focul.
Trosniturile acestuia au mai liniştit-o pe Noura, care s-a întors. Uşurel, a venit şi s-a ghemuit în faţa focului, încălzindu-şi mâinile; flăcările au înviorat-o.
Am reluat discuţia:
— Erai cu Derek când ţi-ai dat seama de… de…
ciudăţenia… ta?
— Ciudăţenia mea?
