— Câţi ani ai, Noura? Ar trebui să fii epuizată, gârbovită, plină de riduri.
A râs. Flăcările spărgeau întunericul.
— De fiecare dată când mi se făceau complimente, roşeam.
Vizibil, vioiciunea spiritului meu avea influenţă asupra modului în care arătam. Îi mulţumeam tatei în sinea mea; datorită acestui părinte care era vindecător, pasionat de plante, am folosit încă de mică ierburi binefăcătoare, alifii folositoare sănătăţii, balsamuri eficace. A fost nevoie ca fiinţele din jurul meu să ajungă să îmbătrânească pentru a mă pune pe gânduri.
Şi nici atunci… Le condamnam decrepitudinea, îi învinovăţeam, găseam că nu se îngrijesc. Ştii, Noam, că nu sunt foarte îngăduitoare. Simţindu-mă dintotdeauna diferită, mă credeam mai presus de alţii, fără a-mi pune întrebări.
Totuşi, într-o zi mi-am dat seama că oamenii pe care îi cunoscusem copii fiind ajunseseră să moară de bătrâneţe; şi-atunci am bănuit că mă bucuram de un privilegiu anormal. Şi mi-am dorit să-l revăd pe Derek pentru a vedea dacă şi el…
— Şi el, Noura?
— L-am reîntâlnit aşa cum îl lăsasem! Nici un rid, cât de mic, nici urmă de piele flască sau de reumatism, părul la fel de des, aceeaşi voce, ochii ageri, energie intactă. Faţă-n faţă, eram pe cât de uluiţi, pe-atât de mulţumiţi. Asta ne-a apropiat…
Măcar aveam ceva în comun, un secret care ne depăşea puterea de înţelegere, dar care se dovedea mai puţin misterios fiind dublu.
— Vasăzică nici Derek nu a îmbătrânit…
— Nu mai mult decât tine, Noam…
M-am ridicat dintr-un salt şi am început să dau ocol sanctuarului.
— Tibor avea dreptate! A observat că după potop mă
schimbasem: rănile mi se închideau, cicatricile dispăreau fără
a lăsa urme, mi se vindecaseră toate leziunile. Înainte de dezastru, nu avusesem aceste calităţi. S-a apucat deci să
analizeze momentul precis în care destinul alesese să mă
transforme într-o fiinţă diferită. Deducţiile l-au condus către insulă, către grota în care, în timpul furtunii, am fost seceraţi de fulger.
— Crezi că asta a fost?
— Cei trei străfulgeraţi din seara aceea, Derek, tu şi cu mine, toţi suntem în viaţă şi am rămas la fel.
A murmurat cu voce şovăitoare:
— Tati ghicise?
— Asta ne-a şi despărţit: Tibor a plecat în căutarea ta, convins că nu muriseşi, iar eu, în loc să-l însoţesc, am desconsiderat această speranţă, luându-l drept un tată afectat, un bătrân îndurerat, care nega evidenţa…
Apatică, Noura s-a închis din nou în sine. I-am luat mâinile şi i le-am mângâiat, umplându-le ici şi colo de sărutări. Ieşind din torpoare, m-a cuprins pe după gât şi şi-a lipit buzele de ale mele. Sărutul său a fost asemenea unei furtuni care distruge totul în jur.
După ce mi-am recăpătat suflul, am strâns-o în braţe, răvăşit.
— Oare cât va ţine asta?
Noura m-a împins uşurel.
— N-ai înţeles?
— Ce să înţeleg?
S-a ridicat, tremurând, şi şi-a frecat coatele. Tenul mi s-a părut foarte palid, gura încordată. Gânduri neplăcute îi brăzdau fruntea, de obicei atât de plină de candoare. S-a aşezat în faţa mea şi mi s-a adresat pe un ton aspru:
— Ce s-a petrecut la Biril?
— Lipsindu-mi curajul de a-mi lua viaţa, am comis o crimă
care se cerea pedepsită şi am fost condamnat. Nimeni pe acest pământ n-a mers spre execuţie mai senin decât ca mine.
— Şi pe urmă?
— Te-am zărit.
— Lasă asta.
— Te-am zărit alături de Zeboim.
— Lasă amănuntul ăsta, ţi-am zis!
— Nu e un amănunt. Ţi-am strigat numele, tu l-ai strigat pe al meu şi a căzut ghilotina.
— Şi pe urmă?
— M-am trezit aici.
