— Îmi amintesc şi-acum emoţia resimţită în momentul în care te-am pus în grotă. Am spart vasul şi te-am curăţat, te-am şters, clătit: gâtul ţi se vindecase şi se alungea… Vezi!

Noura a scos din desagă o cutie mică din os sculptat. A deschis-o şi mi-a arătat. În pământul de iarbă-neagră colcăiau nişte viermi nisipii, inelaţi, uleioşi.

— Îţi aminteşti de viermii ăştia?

— Da.

— Tata ţi-a arătat ce se poate face cu ei?

— Tibor a tăiat unul şi mi-a demonstrat cum, după câteva zile, acesta îşi refăcea corpul, partea care lipsea.

— Tati studia fără încetare aceşti viermi. Mă îngreţoşa.

Rădeam de el!! Nu aveam de unde să ştiu că asta-mi va permite să înţeleg dinainte secretul nostru.

A închis cutia.

— Suntem asemenea acestor viermi, Noam. Ne

recompunem, dacă suntem făcuţi bucăţi. Noi nu murim…

— Niciodată?

Nici ea, nici eu nu am pronunţat întreaga frază, cu atât mai puţin cuvântul care rezuma totul: nemuritori.

Tulburaţi, priveam întinderea pădurii, vârfurile adunate în depărtare. Tăcerea ne era de o forţă cumplită, asemenea unei săgeţi înfipte în inimă.

Tăciunii au trosnit cu putere şi am tresărit. Ne-am întors feţele unul către altul, deasupra vetrei cu lumină portocalie.

— Cum îţi duci traiul în vale, Noura?

— Ţin un han destinat călătorilor.

— Călătorilor?

— Da.

— Vrei să spui Vânătorilor?

A râs, înduioşată, de parcă acum redescoperea acest cuvânt.

— Lumea s-a schimbat, Noam. De-acum, mulţi oameni merg dintr-o parte într-alta nu numai pentru a culege sau a vâna hrana necesară, ci şi pentru a transporta materii prime.

Din mine se extrag cupru, aur, lapislazuli. Negustorii le duc în toate zările. Şi se opresc să mănânce şi să se odihnească la hanul meu. Deşi nu dispun de un spaţiu prea mare, am treizeci de servitori, mă descurc. Când m-am stabilit aici, nu visam să

mă îmbogăţesc, voiam doar să te veghez.

— Nu se miră nimeni de faptul că nu îmbătrâneşti?

A izbucnit în râs.

— De când mi-am deschis hanul, am murit cu şiretenie de câteva ori. În mod regulat, mi-am simulat bătrâneţea, după

care am reapărut tânără, în pielea fiicei mele, fiica mea iubită, căreia i-am făcut atâtea necazuri de-a lungul timpului.

— Dar de ce de mai multe ori într-un timp atât de scurt?

— Ce numeşti tu „timp atât de scurt“?

— Timpul în care m-am refăcut.

Mi-a dus un deget la buze pentru a mă face să înţeleg că

trebuie să tac.

— Noam, au trecut deja câteva generaţii de când am grijă de tine. Atâtea generaţii, că nici nu le mai ştiu numărul. Ah, da, am aşteptat atât de mult timp acest sărut.

Şi buzele sale mi-au pus căluş…

1. Ciclame. Mistreţii şi porcii caută aceste flori cărora le dezgroapă tuberculii în formă de pâinici plate. Sunt singurele animale care le pot mânca fără a se îmbolnăvi.

2

Oare bucuria se poate istorisi? O poveste are nevoie de un început, de un mijloc şi-un sfârşit; or, fericirea noastră, a Nourei şi a mea, se desfăşoară solidă, fără despărţiri şi noi începuturi.

Dacă fericirea nu se povesteşte, atunci se prezintă… Zorii de zi în trândăvie, pielea catifelată de pe interiorul cotului, surâsul doar din privire, dorinţa amândurora de a lâncezi îmbrăţişaţi, sărutul dulceag, senzaţia de a deveni unul cu celălalt, dragoste făcută la răsărit, cu lentoare şi mai puţin fantezist, cu langoare şi totuşi cu adevărat, trezirea amânată de orgasm, retragerea într-un pui de somn, plăcerea primelor fraze, a primelor gesturi, a primilor paşi împreună. Apa proaspătă răcorindu-ţi gâtlejul, fructele gustoase, miezul de nucă dătător de energie, statul de vorbă, cleveteala, joaca în râu sau în spuma cascadei. Chemarea naturii, vânătorile pe neaşteptate, culesul de fructe extraordinare, animalele pe care le întâlneşti, temute, pândite, admirate. Inventivitatea cerului, geniul său coloristic, delirul de forme ale norilor, spectacolul continuu al reînnoirilor. Peisajul care se luminează, care se înfăţişează privirii, care vibrează, care se stinge cu încetul spre apus. Cărăruia care-ţi aduce amurgul cu a sa dogoare, cu a sa toropeală, cu a sa moleşeală, după care, la capătul acestei poteci dispărând cu încetul, un al doilea univers ţi se deschide, cel al nopţii, când aproape nimic nu mai e la fel, nici fiinţele, nici plantele, nici reliefurile, nici sunetele, nici miresmele.

Impunătoarea frumuseţe a albastrului adânc, diferitele figuri desenate de norii trecând prin faţa lunii versatile sau, când atmosfera se limpezeşte, stelele, misterioasele stele, şi golul încă şi mai misterios dintre ele. Pe lângă toată această

cavalcadă de minuni, te inundă o alta: cuvintele Nourei, gesturile, râsetele ei, braţele, şoldurile, capriciile, înflăcărările, furiile, hazul ei, alintările, extazierile. Luându-mi ceva distanţă

şi fiindu-mi imposibil să aştern o relatare a fericirii, mă

străduiesc să schiţez un catalog, o listă imprecisă care aduce în

acelaşi plan micimea şi imensitatea, irisurile Nourei şi munţii plini de colb, genele ei şi panorama celestă, dogoarea şi răcoarea, liniştea şi asprimea, mângâierea şi zgâriatul ghearelor. Din această listă lipseşte totuşi esenţialul, fluxul neîntrerupt al unei emoţii care, de la o clipă la alta, de la un obiect la altul, îţi face mai intensă existenţa, mai savuroasă.

Noura întreţinea mulţumirea vieţii noastre, stabilind însă

nişte tărâmuri interzise. Astfel că atunci când am întrebat-o unde locuise între despărţirea de Derek şi întoarcerea alături de el, s-a limitat la a-mi răspunde:

— Şşttt! Nu trebuie să ştii chiar totul despre mine.

— Oricum nu voi şti niciodată totul despre tine.

— Jură-mi că nu o să mai întrebi niciodată despre asta.

Am consimţit. Însă într-o seară nu am mai ţinut cont de perioada interzisă şi am descusut-o: