le-am frecat între palmele umede pentru a face spumă şi i-am dat pe spate, pe mijloc, pe fese cu acest clăbuc cu aromă

zmeurată. În urma contactului, sexul mi s-a întărit.

— Mulţumesc, a exclamat Noura, trăgând pofticios cu ochiul spre membrul excitat.

— La ordinele tale.

— Vorbim imediat despre asta, mai întâi să te pieptăn.

— Serios?

— Aşază-te.

Era mai bine să nu protestez. Noura, cu o bucurie copilărească, era preocupată cu precădere să îndeplinească un serviciu esenţial: să se ocupe de părul meu ciufulit. Era întotdeauna minunat coafată, eu însă nu luam parte la lungile momente în care crea adevărate opere de artă, bucle, cozi, cosiţe, împletituri artistic întrepătrunse, împodobite cu perle, garnisite cu clame. Oricum, habar nu aveam despre lucrurile care o reduceau pe Noura la rangul de femeie obişnuită, nu o vedeam când urina sau defeca, nu o vedeam nici când se spăla pe dinţi, când gura îi mirosea a mentă şi cuişoare, sau când se ungea cu cremă, eu putând doar să-i simt pielea suavă şi îngrijită.

— Ţi-l dăruiesc.

Mi-a arătat un pieptene dintr-un material fin, cu pete de culoare închisă, cu dinţii maronii, translucid ici şi colo. Dacă, în copilărie, folosisem piepteni grosolani – oase de peşte cărora le puneam un mâner, spini de scaieţi uscaţi legaţi de o creangă –, am utilizat apoi de la piepteni obişnuiţi din lemn de merişor până la cei realizaţi din metale mai de preţ precum cupru sau bronz; de puţină vreme, mă extaziam văzându-l pe cel al Nourei, făcut dintr-un corn de bivol. Acum descopeream un material necunoscut.

— Este din baga, mi-a şoptit ea. Din carapace de broască

ţestoasă. Lustruit de un meşteşugar din Soare-Răsare.

L-am luat cu mare respect. La vremea aceea, un pieptene nu se împrumuta, posesorul îl purta cu el, mărturie a statutului social, a identităţii sale, legat direct de totem. A-ţi pierde pieptenele, la fel cu a-ţi pierde părul, însemna o pedeapsă

venită de la zei.

— Observi ursul din colţ, a punctat Noura.

O daltă desenase animalul meu totemic în fascinantul material.

— Mulţumesc, Noura.

— Deocamdată sunt eu la dispoziţia ta.

Noura, autoritară şi copilăroasă, m-a aşezat între coapsele ei, o Noura căreia trebuia să-i aparţin, ascultător ca o jucărie.

Şi-a început să-mi descurce părul. Am lăsat-o s-o facă, încântat să-i simt atingerile, atenţia, plăcerea.

— Mi-e frică uneori, mi-a mărturisit dintr-odată, cu voce încordată. Mi-e frică de timp. De timpul care ne este dat.

— Noura! Secole pentru a ne iubi, ce cadou poate fi mai frumos?

— Sigur că da.

Respiram liniştit, lipit de ea, lăsându-mă într-atât în voia degetelor ei fine şi agile, încât refuzam să-i cântăresc îngrijorarea, şi am continuat pe ton nepăsător:

— Te plictiseşti cu mine?

— Nici o clipă, Noam.

— Ţi se pare că zilele se aseamănă? Facem doar aceleaşi lucruri…

— Cu atât mai bine! mi-a răspuns pe un ton lasciv.

— Te supără rutina?

— Să fac mereu acelaşi lucru care mă încântă? Nu-mi displace deloc. Inversul mă exasperează.

M-am întors spre ea, privindu-i zâmbetul care se străduia să-i ascundă deznădejdea.

— Atunci ce este?

— Mi-e frică de timp, a şoptit din nou, coborându-şi pleoapele.

— De timp? Nu există pentru noi. Timpul trece, dar nu ne-atinge. Ca un muritor să se teamă de timp ca de un duşman care-l poartă inexorabil spre propriu-i sfârşit, asta e normal.

Dar nu şi noi.

— Timpul nu are nici un sens!

Am prins-o de umeri şi-am strâns-o cu tandreţe.

— Timpul nu are nici un sens? Ce vrei să spui?

Chipul i s-a înnegurat. S-a închis în sine, aşa că nu am reuşit să scot mai mult de la ea.

De îndată ce extravaganta mea coafură a fost gata, melancolia Nourei s-a risipit. I-a aranjat volumul, a verificat încă o dată aşezarea împletiturilor, mi-a îndepărtat câteva şuviţe de pe tâmple şi s-a asigurat că părul îmi cădea armonios pe umeri şi pe spate.

— Eşti frumos ca o fată!

— Aş fi preferat să fiu frumos ca un bărbat, am mormăit.

— Prostuţule! a zis ea veselă, ciupindu-mă de obraji.

Noura, sprintenă precum vântul, mai schimbătoare decât cerul, atrăgea pe urmele ei toate anotimpurile, dar nu se oprea la nici unul.

Într-o seară, o nouă discuţie mi-a dat posibilitatea să înţeleg mai bine ce o neliniştea.

Ne delectam cu o supă de urzici, aşezaţi pe o stâncă arătând ca o bancă naturală. Noaptea încă nu se hotărâse să vină, nici ziua să plece, iar noi profitam de acel moment tulbure în care culorile se estompează, şi formele odată cu ele, când aburii ies

din pământ. În jurul nostru, pădurea aţipise ca un stup părăsit.

— Mă gândesc la Mina, a îngăimat ea încetişor.

Declaraţia m-a luat prin surprindere. Pe lângă faptul că abia de mă mai gândeam la prima mea nevastă, cu care mă

însurasem din obligaţie, alături de care m-am afundat în plictis şi tristeţe, nu-mi închipuisem că Noura îşi făcea câtuşi de puţin griji despre asta.