— Noura, nu înţeleg nimic din povestea asta… eram mort!
— Aşa se credea. Aşa credeam şi eu. Cu toate acestea, într-o dimineaţă am constatat un fenomen insolit: planta s-a veştejit… Pâinile-de-mistreţ nu cer prea mult, nici cine ştie ce lumină solară, nici temperatură constantă; viguroase, în ciuda tentei rozalii, rezistă fluctuaţiilor care pe alte vegetale le distrug. Deşi am udat-o din abundenţă, se deteriora pe zi ce trecea; frunzele, tulpinile, petalele se ofileau, deşi potopite de apă. De altfel, apa se scurgea aiurea şi nu rămânea nici măcar în pământ; ceva o atrăgea spre fundul vasului… Într-o zi, pe când Zeboim plecase într-o bătălie, mizând pe o oarecare linişte, am spart vasul… şi printre cioburi… am văzut…
Cu ochii ieşiţi din orbite, mi-a strâns obrajii în palme.
— Mă aşteptam să găsesc craniul tău, dar am văzut…
A înghiţit în sec, ca pentru a-şi regăsi puterea de a continua:
— Faţa nu-ţi putrezise, Noam! Pielea nu dispăruse, absorbită de humus sau devorată de viermi. Dimpotrivă, era întinsă, plină. Păreai mai puţin mort decât atunci când te smulsesem din ghearele corbilor. Şi mai ales…
— Mai ales?
— Pleoapele tale! Cu ele începuseră corbii atacul. Ei bine, acolo, în pământ, se refăcuseră.
— Ce spui?
— Natura îşi împlinea misiunea în sens invers: nu era vorba despre o operă de descompunere, ci de una de recompunere.
Şi-atunci am înţeles în sfârşit.
— Ce?
— Am înţeles care era rostul să asist la execuţia ta. Am înţeles că zeii ne iubeau. Am înţeles ce rol aveam eu: acela de a te veghea până ce aveai să îţi revii. Să fiu îngrijitoarea ta.
A suspinat, zâmbitoare, retrăind uşurarea de-atunci.
— Nişte spioni l-au prevenit pe Derek că se ţesea un complot. A ales să dea bir cu fugiţii. „E mai bine“, spunea el,
„să ne schimbăm identitatea înainte de a ni se descoperi tinereţea veşnică“. „Să ne strângem bogăţiile, aur, pietre preţioase, bijuterii pentru a ne muta într-un nou ţinut.“ M-am prefăcut a fi încântată. Urma să plecăm pe ascuns cu corabia, unicul vas din Biril, singurul mijloc ca să nu fim prinşi. În acea noapte, i-am cerut unei servitoare să se îmbrace cu hainele mele, să poarte în mod ostentativ coliere şi brăţări de-ale mele: datorită întunericului, a trecut drept mine. Şmecheria a funcţionat! Escortat de câţiva mercenari, Derek a părăsit ţărmul. Îmi închipui furia care l-a cuprins când şi-a dat seama că-l trăsesem pe sfoară.
A ridicat din umeri.
— Nu contează! În ce mă priveşte, nu simţeam nici o apăsare. Am plecat cu patru măgari, doi încărcaţi cu lucruri de-ale mele, unul care mă căra, şi un altul care ducea un vas nou de lut în care se afla capul tău. Am mers fără oprire. Am înaintat pe dibuite timp de mai multe luni, decisă să măresc cât puteam distanţa dintre mine şi Biril, dintre mine şi Derek, dintre mine şi trecut. Ajunsesem la concluzia că aveai nevoie de un singur lucru, de apă, şi că îţi trebuia o atmosferă umedă.
Aşa că am ajuns în locurile astea, un păstor mi-a vorbit despre acest munte: oamenii locului nu se aventurează până aici, sunt convinşi că e stăpânit de zei cruzi, care urăsc oamenii, aruncându-i vara în prăpastie, iar iarna îngropându-i sub gheaţă. Am urcat, am cercetat împrejurimile şi te-am ascuns în spatele cascadei. Apoi m-am dus să mă instalez în vale.
Şi-a masat fruntea.
— Îmi amintesc şi-acum emoţia resimţită în momentul în care te-am pus în grotă. Am spart vasul şi te-am curăţat, te-am şters, clătit: gâtul ţi se vindecase şi se alungea… Vezi!
Noura a scos din desagă o cutie mică din os sculptat. A deschis-o şi mi-a arătat. În pământul de iarbă-neagră colcăiau nişte viermi nisipii, inelaţi, uleioşi.
— Îţi aminteşti de viermii ăştia?
— Da.
— Tata ţi-a arătat ce se poate face cu ei?
— Tibor a tăiat unul şi mi-a demonstrat cum, după câteva zile, acesta îşi refăcea corpul, partea care lipsea.
— Tati studia fără încetare aceşti viermi. Mă îngreţoşa.
Rădeam de el!! Nu aveam de unde să ştiu că asta-mi va permite să înţeleg dinainte secretul nostru.
A închis cutia.
— Suntem asemenea acestor viermi, Noam. Ne
recompunem, dacă suntem făcuţi bucăţi. Noi nu murim…
— Niciodată?
Nici ea, nici eu nu am pronunţat întreaga frază, cu atât mai puţin cuvântul care rezuma totul: nemuritori.
Tulburaţi, priveam întinderea pădurii, vârfurile adunate în depărtare. Tăcerea ne era de o forţă cumplită, asemenea unei săgeţi înfipte în inimă.
Tăciunii au trosnit cu putere şi am tresărit. Ne-am întors feţele unul către altul, deasupra vetrei cu lumină portocalie.
— Cum îţi duci traiul în vale, Noura?
— Ţin un han destinat călătorilor.
— Călătorilor?
— Da.
— Vrei să spui Vânătorilor?
